Primul fragment din cea mai veche biblie, "Codex Sinaiticus", adusa din Egipt de un savant german in secolul al 19-lea si apoi dispersata in patru tari, va putea fi consultat, incepand de joi, pe internet, a declarat directorul Bibliotecii universitare din Leipzig, transmite AFP.

Este "un prim pas decisiv" in cadrul unui proiect care-si propune ca pana in 2009 sa realizeze reconstituirea digitala si completa si postarea pe internet a intregului "Codex Sinaiticus", considerat de experti cea mai veche biblie din lume, se arata in comunicatul bibliotecii.

"Codex Sinaiticus", ce contine versiunea completa a Noului Testament, a fost scris in limba greaca, intre anii 330 si 350 d.c., pe piele de vaca, de catre calugarii manastirii Sfanta Ecaterina, situata pe muntele Sinai, in Egipt. Nu se cunosc motivele pentru care acest manuscris a fost impartit in mai multe locuri si nici momentul in care s-a intamplat acest lucru.

400 de pagini conservate astazi au fost aduse in Europa, in secolul al 19-lea, de savantul german Konstantin von Tischendorf, originar din Leipzig, in timpul a trei calatorii succesive.

Din cele 400 de pagini, 43 sunt depozitate din 1844 la Biblioteca universitara din Leipzig, restul fiind dispersate la British Library din Londra, la biblioteca nationala rusa din Saint-Pétersbourg si la manastirea Sf. Ecaterina din Egipt, a explicat Ulrich Schneider, directorul institutiei.

Incepand de joi, "peste 100 de pagini, din cele aflate la Leipzig si 67 din cele de la British Library, vor putea fi consultate pe site-ul www.codex-sinaiticus.net.", a declarat pentru AFP, directorul bibliotecii germane, Ulrich Johannes Schneider.

Fiecare fotografie a manuscrisului va fi completata cu o transcriere a textului din limba greaca. Cititorul va putea da clic pe cuvantul in limba greaca si va putea obtine traducerea pasajului in germana sau engleza.

Urmatorul fragment din editia virtuala a Bibliei, produs al unei cooperari internationale, va fi accesibil pe internet din noiembrie, potrivit lui Schneider.

HotNews.ro Luni, 21 iulie 2008

Sf. Prooroc Ilie - despre care Vechiul Testament ne informează pe larg în capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor şi în capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor şi la care Noul Testament face în repetate rânduri aluzie (de ex.: Matei 16, 14; 17, 11-12; Marcu 8, 28; Lc 4, 25-26; 9, 8 şi 19), atât Ioan Botezătorul cât şi Insuşi Hristos fiind luaţi drept reapariţii ale vechiului profet - ni se arată ca „un om de la munte” (e din Tesba Galaadului, ţinutul muntos dintre Iordan şi deşertul arab) şi cu înfăţişare de aspru şi straşnic ascet, întocmai ca Sf. Ioan Botezătorul căruia îi este mereu asemuit în Noul Testament.

Poartă părul lung, cingătoare de curea împrejurul mijlocului şi manta din piele de oaie, un „cojoc” precum spun unele tălmăciri, de fapt un soi de pelerină miţoasă şi lungă, fără mâneci, specifică păstorilor de la munte, o tundră adică, o sarică. Este iute în mişcări şi tăios în rostiri, totul în vorbirile, purtările şi gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumată numai în termeni ca foc şi pară, tunete şi fulgere, mânie şi urgie.

Omul acesta, cu înfăţişare frustă de nu şi sălbatică, nu umblă câtuşi de puţin cu jumătăţi de măsură ori cu mănuşi şi cu săru’ mâna. E un ins dintr-o bucată, are o fire de luptător. Vorbeşte pe şleau, opreşte ploaia pe vreme de trei ani şi jumătate, aduce foametea în ţară şi junghie dintr-o dată nu mai puţin de patru sute cinzeci de preoţi ai lui Baal, după ce i-a luat copios în derâdere că în zadar şi-au chemat dumnezeul, au sărit în jurul jertfelnicului şi s-au înţepat cu săbii şi lănci: „strigaţi mai tare… poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva sau este în călătorie sau poate doarme: Strigaţi tare să se trezească!” (3 Regi 18, 27).

Râvnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se tâlcuieşte Dumnezeul oştirilor), nu se cruţă, ştie deopotrivă să asculte şi să dea porunci, se bucură de darul săvârşirii minunilor, înviază copilul mort al văduvei din Sarepta Sidonului şi-i este dat să stea pe muntele Horeb înaintea feţei divinităţii, care i Se dezvăluie nu în chip de cutremur şi de foc şi nici ca vijelie, ci în ipostaza-I cea mai tainică şi mai subtilă: ca adiere de vânt lin (Firesc pentru logica noastră omenească, ar fi fost ca unui astfel de om, Domnul să i Se fi manifestat în mod violent, dar paradoxia cosmică a vrut ca impetuosul Ilie să-L vadă pe Dumnezeu ca Putere blândă şi senină.).

Ilie urăşte minciuna, făţărnicia şi nedreptatea şi nu ştie ce-s acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi peri.

Lui Ahab şi Izabelei - ticăloasa pereche regală a Israelului, „stăpânii cei tiranici şi cu nărav de fiară” (spre a folosi calificativele din Acatistul Maicii Domnului) - le vesteşte fără înconjur de ce fel de sfârşit vor avea parte: câinii vor linge sângele lui Ahab şi tot ei o vor mânca pe Izabela. Şi aşa a şi fost.

Impilarea, asuprirea, samavolnicia, făţărnicia mai ales îl scot din sărite.

Izabela nu e numai o nemernică, o jefuitoare, o duşmancă a norodului, e şi o mincinoasă fără seamăn, o ipocrită inveterată care se vrea ceea ce nu este şi se dă drept ce nu s-ar cădea măcar să îndrăznească a gândi.

Spre a-l spolia, şi nenoroci pe bietul nevinovat Nabot şi a-i răpi via şi pământul, această falsă cuvioasă ordonă să se ţină post înaintea depunerii unor mărturii mincinoase, împerechind astfel nelegiuirea cu luarea în batjocură a unui obicei sacru şi făcând-o, ticăloasa şi netrebnica, pe mironosiţa şi pe sfânta.

Şi ce poate fi mai jalnic, mai caraghios şi mai revoltător decât să pretinzi că eşti ceea ce prea bine se ştie de către toţi că nu eşti (şi oamenii ştiu că tu ştii că ei ştiu) şi să ceri, să pretinzi, să impui a fi recunoscută ca atare!

Ca să prostească lumea, ca să fie aclamată drept evlavioasă şi cucernică, scelerata aceasta, nemulţumită cu săvârşirea cinică a strâmbătăţii, mai vrea să se şi justifice şi izbuteşte doar să se dovedească mare specialistă în scenografii, regie, procese montate şi osândiri cu forme legale şi întru totul proceduriste ale celor fără vină.

Capcana aceasta urzită împotriva lui Nabot - spre a-l lipsi de pământul lui strămoşesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de ţară - premeditată, organizată, grijuliu şi amănunţit meşterită, strădania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil şi legalitate nu poate să nu irite până în adâncul rărunchilor pe un om din fire rănit de ce este făţuială, perfidie, mascara.

Scandalos şi respingător la Ahab şi Izabela -nedespărţită, întru mişelie pereche - este îndeosebi minciuna, sfruntata înşelăciune, pornirea de a prosti oamenii, osârdia în urmărirea scopului principal: a-i face pe oameni să dea mai multă crezare unor vorbe deşarte, unor palavre decât realităţii flagrante.

Ahab şi Izabela par a preînchipui dura zicală românească atribuită muierii ticăloase care spune: Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ţi spun eu.

Ilie nu suferă nici trădarea adevăratului Dumnezeu. Când Ohazia, urmaşul lui Ahab, e bolnav şi găseşte de cuviinţă să ceară ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poartă proorocul cu trimişii regelui, cărora le iese înainte? De două ori îi arde cu focul din cer: Pe două căpetenii şi pe de două ori câte cincizeci de trimişi. Au doară nu are Ohazia cui să ceară ajutor? Au doară nu este Dumnezeu în Israel?

Esenţial la Ilie este purtarea faţă de mincinoşi, răi, asupritori şi nelegiuiţi de tot felul.

Mereu glăsuieşte deschis şi dur, mereu crede neclintit în dreptate şi într-un Dumnezeu pedepsitor şi fără părtinire.

Nu ştie de cruţare, de glumă, de îngăduinţă: focul să vă ardă, câinii te vor mânca! Acesta e stilul şi, stilul, o ştim de la Buffon şi de la Blaga, reprezintă sinea însăşi a omului.

Ilie nu recurge niciodată la parafraze, la ocolişuri.

Nu se înduplecă, nu se lasă cucerit, ademenit, îmbrobodit, speriat, mituit.

Ameninţările ori măgulirile puterii îl lasă stană de piatră. Prea puţin îi pasă. Distinge net între bine şi rău, pe unul ca el nu-l poţi prosti, ori amăgi cu discursuri ticluite şi cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osândeşte răul, îi stă împotrivă cu fapta, nu se face că nu-l ia în seamă şi ţinteşte la centru, la izvorul urgiei, în rău credincioasa, născătoarea de năpaste pereche atotstăpânitoare Ahab şi Izabela, cauza tuturor dezastrelor şi nenorocirilor, vrăjmaşi neînduplecaţi ai propriului lor popor, de care îşi bat joc, pe care îl împovărează şi-l prigonesc, folosind neîncetat cele mai felurite soiuri de grăiri mincinoase şi de tertipuri străvezii.

Ilie îşi încheie viaţa de făcător de minuni, de prooroc, de „om al lui Dumnezeu” (cum este unanim numit), de aprig şi neînfricat luptător şi căuzaş al binelui, dreptăţii şi adevărului (iar drept ucenic, urmaş şi purtător de „cojoc” îl ia pe nu mai puţin zelosul, decât dânsul, Elisei) potrivit stilului său de a fi şi acţiona.

E ridicat la cer, viu fiind, în car de foc tras de cai de foc şi în vârtej de vânt: el care prin rugăciunea lui şi sîrguinţa sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici şi L-a înduplecat să coboare foc pentru ca să mistuie jertfa cea dreaptă, spre ruşinea şi pieirea idolatrilor.

Neostenit, bătăios, nepotolit, pleacă - prin mila Atotputernicului - din lumea aceasta întocmai cum a şi trăit: în iureş şi în slavă.

Lutului nu-i este îngăduit să-l cuprindă, să-l strice. E luat la cer în plină vigoare şi petulanţă, ca un bun şi vrednic ostaş al lui Dumnezeu şi un viteaz premergător al Botezătorului, ca unul menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Trei sunt figurile care fără îndoială fac legătura între Vechiul şi Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezătorul, ultimul prooroc al Vechiului Legământ; Isaia „evanghelistul Vechiului Testament”, Ilie pe care Domnul Hristos îl identifică lui Ioan (Matei 11, 13-14: „Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan. Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel care va să vină”. Id.: Matei 17, 10-13; Marcu 9, 11-13), care stă de vorbă cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Faţă (Matei 17, 3; Marcu 9,4; Luca 9, 30) şi este evocat pe Golgota (cu prilejul strigării cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanţi ca o chemare a lui Ilie). (Matei 27, 47-49; Marcu 15, 34-36).

Ilie cel întotdeauna prezent în Noul Legământ odată cu Ioan, alături de Hristos, biet cioban de munte în sarica lui, în „cojocul” lui făcător de minuni şi el (strâns vălăturit desparte apele Iordanului), îndărătul căruia clocoteşte inima unui mare râvnitor pentru Dumnezeu şi aprig vestitor al lui Hristos.

Să ne fie nouă tuturor pildă de neînfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacută, silă de minciună şi de idolatrie, scârbă de făţărnicie şi uimită silă atunci când ne întâmpină pe calea întortocheată a vieţii scârbavnica impostură.

Din “Daruind vei dobandi” de Nicolae Steinhardt (Editura Manastirii Rohia)

PS: Izabele si Ahabi sunt destui si azi...

Sau îţi închipui cumva că firea omenească a fost în aşa fel plămădită, încat prin însăşi alcătuirea ei să respingă miracolul şi că în momentele de cumplită răscruce, cand sufletul lui este bantuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa are toată libertatea să aleagă? O, Tu ai ştiut că eroismul faptei Tale va fi pomenit în Scripturi şi că va răzbate astfel prin veacuri pană în vremea de apoi, şi în sinea Ta ai nădăjduit că, mergand pe urmele Tale, omul va rămane alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu Te-ai gandit însă că, lepădandu-se de minuni, el se va lepăda în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu-L caută pe Dumnezeu, cat mai ales minu­nile Sale? Şi cum nu poate să trăiască fără minuni, omul va încerca să şi le făurească singur, dand crezare miracolelor plăsmuite de el, închinandu-se în faţa minunăţiilor săvarşite de vraci, în faţa farmecelor urzite de vrăjitoare, chiar dacă ar fi de o sută de ori un răzvrătit, un eretic sau un ateu. Tu nu te-ai învrednicit să cobori de pe cruce cand cei din jur îşi băteau joc de Tine şi Te aţaţau, strigîndu-Ti: «Pogoară-te acum de pe cruce, vom vedea şi vom crede!» Tu nu Te-ai învred­nicit să cobori, fiindcă nu voiai sa-l caştigi pe om printr-o minune, aşteptand o credinţă liber consimţită din partea lui, nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a varat pe veci frica în oase.

Dar şi de astă dată ai greşit, socotindu-i pe oameni mai presus de ceea ce se arată a fi în realitate, cînd ei nu sînt decît nişte robi, cu toate că, aşa cum au fost plăsmuiţi, în sufletul lor mocneşte răzvrătirea.Iţi jur că omul este mult mai nevolnic şi mai ticălos decît l-ai crezut Tu! Te poţi cumva bizui să facă ceea ce ai făcut Tu? Preţuindu-l peste măsură, ai procedat ca şi cînd n-ai fi avut nici cea mai mică îngăduinţă, fiindcă însemna să ceri de la el mai mult decît putea să dea - şi cine? tocmai Tu, care l-ai iubit mai presus decît pe Tine Insuţi! Dacă însă l-ai fi preţuit mai puţin şi nu i-ai fi cerut decît ceea ce putea să-Ti dea, ar fi simţit mai mult dragostea Ta, fiindcă nu l-ai fi îndatorat să poarte o povară chiar atît de grea. Omul este slab de înger şi ticălos.

... Vor mărturisi lucrul acesta cu deznădejdea în suflet şi fiece cuvînt al lor va fi un cuvînt de hulă; hulind însă se vor simţi şi mai nefericiţi, fiindcă prin firea lui omul nu se poate împăca totuşi cu blasfemia şi pînă la urmă va căuta să se răzbune pentru ea.

... le-ai fi dat un stăpîn căruia să i se închine, încredinţîndu-le propriile lor conştiinţe, şi le-ai fi pus la îndemînâ mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într-un furnicar în care nu încap divergenţe, fiindcă necesitatea alăturării mondiale este cea de-a treia şi ultima pricină de frămîntare pentru oameni. Umanitatea a dorit dintotdeauna să se organizeze într-o asociaţie unitară. Multe popoare au avut o isto­rie glorioasă, dar cu cît acele popoare se aflau la un nivel de civilizaţie mai înalt, cu atît erau mai nefericite, fiindcă simţeau mai adînc decît altele necesitatea asocierii tuturor oamenilor. Marii cuceritori, de talia unui Tamerlan sau Ginghis-Han, au străbătut ca o vijelie pâmîntul în dorinţa de a-şi întinde stâpînirea asupra întregului univers, dar şi ei, fie chiar inconştienţi, au exprimat aceeaşi nestăvilită aspiraţie a omenirii spre o asociere generală.

Fiindcă cine altul ar putea fi în măsură sâ stăpîneascâ oamenii decît acela care le stâpîneşte cugetul şi în mîinile căruia se află pîinea lor?

Deplina independenţă, gîndirea liberă şi ştiinţa îi vor afunda într-o junglă atît de încîlcită şi le vor pune în faţă asemenea miracole şi taine atît de bine ferecate, încît unii dintre ei - cei răzvrătiţi şi aprigi - îşi vor face singuri seama; alţii - şi ei răzvrătiţi, dar nevolnici - se vor nimici unii pe alţii; iar restul - cei becisnici şi nefericiţi -se vor tîrî la picioarele noastre mărturisind în gura mare; «Da, aţi avut dreptate, voi singuri stăpîniţi taina, de aceea ne-am întors la voi, izbăviţi-ne de noi înşine!» Primind pîinea din mîna noastră, îşi vor da seama, fireşte, că nu facem decît să le luăm pîinea, pe care au dobîndit-o ei înşişi prin munca braţelor, şi s-o împărţim între ei; şi-şi vor da seama deopotrivă că nu-i vorba de nici o minune la mijloc, că noi nu prefacem pietrele în pîine, dar nu se vor bucura atît de pîine, cît mai ales pentru că o primesc din mîna noastră! Fiindcă îşi vor aduce aminte, desigur, că odinioară, înainte de venirea noastră, pîinea pe care o cîştigau prin puterea braţelor se preschimba în piatră din clipa cînd o luau în mînă şi că, de cînd s-au întors la noi, pietrele din mîna lor s-au prefăcut iarăşi în pîine. Şi atunci se vor dumeri pe deplin ce mult înseamnă să te supui pe veci! Atîta timp însă cît oamenii nu vor înţelege lucrul acesta, vor fi nefericiţi.