Ieri, in timp ce ma integram in absolutul puhoiului de oameni ce se revarsa din metrou in statia Unirii 1, am avut o revelatie. Un mister vechi de sute, chiar mii de ani, mi-a fost iluminat. Si anume - care este scopul primordial al Masoneriei?

Masoneria, o societate gresit numita 'secreta', fiindca toata lumea stie de existenta ei, dar cu ritualuri si scopuri secrete, m-a intrigat de prima data cand am aflat despre ea. Franturile, mai mici sau mai mari, de informatie pe care le-am acumulat ulterior despre Masonerie nu mi-au raspuns insa la cea mai importanta intrebare. Da, am aflat ca este o organizatie 'fraternala', ca, cel putin oficial, nu are o religie proprie, de sine statatoare, am aflat cum se organizeaza lojele, care sunt ierarhiile, cum se poate deveni membru, o parte din ritualul intiatic, simboluri...Dar care este adevartul raison d'etre al aceste organizatii? After all, orice organizatie trebuie sa declare in actul constitutiv scopul activitatii sale.

De-a lungul anilor s-au tesut nenumarate teorii despre Masonerie. Unii au spus ca este doar o asociatie menita sa incurajeze dezvoltarea elitelor si promoveze moralitatea in societate, in general. Altii au sustinut ca tocmai prin aceste elite, pe care le promoveaza in inalte functii de conducere in guverne, companii, etc., Masoneria are ca scop sa controleze toate entitatile statale si economice. Masonii insa s-au dezis de astfel de acuzatii, spunand ca ei doar incurajeaza o viata morala, onorabila si caritabila, in folosul societatii as a whole. Asta in ciuda edictelor papale care au etichetat principiile masonice ca incompatibile cu crestinismul, sau a unor acuzatii de paganism sau chiar satanism. Insa teoria cea mai raspandita si acceptata de catre publicul larg este ca Masoneria ar avea ca scop final obtinerea dominatiei asupra intregii lumi.

Si aici intervine revelatia! Ei bine nu! Ieri am aflat ca Masoneria de fapt nu doreste dominatia asupra lumii contemporane. Cum am aflat? S-a intamplat sa aud, neintentionat, dialogul dintre doi mari intelepti, care s-a intamplat sa se afle in spatele meu in timp ce inotam prin fluviul de populatie care curgea prin statia de metrou. Era o inghesuiala crunta, pe treptele de iesire din statie. Avansam cu totii cu 30cm/secunda, lipiti unii de ceilalti, nervosi, incruntati, pe punctul de a agresa fizic pe cei din jur. Cand din spate aud niste voci:

- Hai ma mai repede, ca iar pierdem metrou' de la linia ailalta!
- Lasa-ma ma, nu vezi ce-i aici? Unde mai repede?
- Hai, impinge si tu!

Asteptandu-ma sa fiu impins in orice secunda, intorc privirea la vocile respective. Vad doi barbati cam la 50+ de ani, imbracati tern, unul din ei cu parul deja carunt. Acesta ii raspunde prietenului sau:

- 'Ce sa mai imping, da-i in p**** ma-sii! Bine fac masonii ca vor sa desfiinteze lumea! Sa reduca populatia globului la 1 miliard jumate. Pai decat in halu' asta, mai bine lipsa!'

Sunt Illuminati! Sunt iluminat!

Prima oara am auzit de Muse prin 2003, cand eram in UK si albumul lor, ‘Absolution’, tocmai explodase in toate topurile. Nimeni nu parea sa fi auzit de ei inainte, dar deodata toate posturile de radio vuiau de ‘Hysteria’ si ‘Time is running out’, erau invitati la tot felul de show-ri TV, de la prestigioasa « Later with Jools Holland » la « Top of the Pops » sau “Friday Night with Jonathan Ross. La inceput chiar nu mi-au placut. Ce auzisem la radio&TV si in niste cluburi mi se parea prea zgomotos si lipsit de armonie pentru gustul meu. De fapt, erau chiar numiti (cu afectiune, of course) « the loudest band in British rock ». Asa ca o vreme i-am ignorat.

Intr-o zi insa am venit acasa de la facultate si de cum am deschis usa de la intrare, m-au lovit acordurile asurzitoare ale ‘Apocalypse Please’, rasunand in toata casa (si in gradina) ! Surpriza – tata devenise mare fan Muse. De atunci, aproape ca nu trecea zi in care sa nu asculte macar 2-3 cantece de pe album. Tot auzindu-le asa, fara sa vreau, m-am trezit intr-o seara ca in timp ce conversam cu un prieten pe Messenger, in camera mea de la etaj, corpul mi-o luase razna. Mainile scriau fluent si corect la tastatura, dar restul corpului si piciorul drept mai ales se miscau frenetic in ritmul muzicii Muse ce razbatea de la parter, din sufragerie. That was it. De-atunci am cautat fiecare cantec de-al lor si am fost on the lookout pentru orice noua aparitie discografica Muse. N-am avut sansa sa-i vad live insa, cat am stat in Anglia. Mi s-a indeplinit dorinta ieri seara, la stadionul national de rugby de langa Arcul de Triumf.

Spectacolul a inceput cu Brett Anderson, fost membru Suede, care a reusit excelent sa creeze atmosfera necesara, atat de British, cu piese ca ‘The Beautiful Ones’ (desi eu n-am fost vreodata mare fan Suede). Insa toata lumea tremura de nerabdare sa explodeze in hysteria protagonistilor. Muse nu s-au dezmintit. Si-au dovedit din plin talentul si creativitatea cu muzica lor ce imbina in cele mai neasteptate si extaziante moduri rock, progressive, psychedelia, metal, muzica clasica, electro si multe alte stiluri si efecte sonore, toate create pe viu de membri formatiei folosind doar chitari, tobe, clape, si o portavoce. Imaginile – aproape niste videoclipuri in their own right - proiectate pe ecranele uriase de deasupra scenei si show-ul de lumini au fost insotitoarele perfecte ale muzicii, creand ambiante in perfecta concordanta cu mesajul fiecarui cantec. La ‘Apocalypse Please’ simteam forta de neoprit a sfarsitului lumii, cu tot cu ciupercile nucleare proiectate pe ecrane. La ‘Time is running out’ o furie eliberatoare cuprinsese toata audienta, care sarea si urla ca si cum ar fi vrut sa distruga orice constrangere, orice conventie, orice tristete...La ‘Starlight’ (la propriu – ecranele si sistemul de lumini transformand tot fundalul scenei intr-un cer instelat) o bucurie pura, extatica, ce te facea sa zambesti cu gura pana la urechi si sa canti odata cu Muse, privind stelele, invaluise tot stadionul. Iar la 'Invincible'…well, tonight we can truly say : Together we’re invincible !

P.S.: cum pozele mele n-au fost foarte reusite (ce am filmat a iesit mai bine), am apelat mai sus la o poza courtesy of Metropotam, care a fost foarte dragut si ne-a facut poza si ne-a oferit un sticker cu 'Rezervatie Metropotami'

Astazi la cumparaturi in Cora - lume multa, disperare dupa mancare, vase, electrocasnice, buluceala la case...the usual. Un loc de unde, odata intrat, oricat de putin ai avea de cumparat (poate nici macar cat sa umpli unul din cosurile de cumparaturi rosii si murdare) si oricat de putin timp te-ai gandi ca-ti va lua sa cumperi respectivul putin, nu poti pleca mai devreme de 1h 30'. Fie pentru ca sectoarele nu sunt indicate cum trebuie, si petreci o jumatate de ora cautand biscuiti, fie ca stai 45 de minute la coada la casa, fie...multi alti factori.

Ajuns intr-un tarziu la 'raionul' de dulciuri, observ in apropiere un cuplu 'browsing' rafturile. El - pe la 35-37 de ani, slab, imbracat in costum cu cravata, cu parul nu chiar scurt, dar nici chiar lung, atat de rar incat se vede scalpul in numeroase locuri si lipit de pielea capului. Poate il plouase, sau poate doar un caz de prea mult gel...Ea - cam aceeasi varsta, obeza, imbracata in fusta neagra eleganta, bluza alba transparenta, cu volanase, ciorapi negri si pantofi negri lacuiti, cu toc de 5cm si sclipiciuri argintii pe varf; pe fata, fond de ten or something de 1-2cm, rimel puternic, ruj rosu strident ce-i accentueaza...grosimea buzelor. Merg plictisiti, analizand dulciurile disponibile cu niste expresii de dezgust pe figuri.

Ea – ‘ce sa mai luam draga? Ce sa mai mancam de dulce?’

El – ‘nu stiu ce sa mai luam, ca m-am saturat de toate porcariile astea...’

Ea – ‘mda, si eu...nici nu stiu ce sa mai mananc, ca sa nu ma ingras’

Ajung in fata unei sectiuni in care sunt varsate in cutii diverse sortimente multicolore de turkish delight (i.e. rahat). Ei ii sclipesc ochii, deodata:

- Am putea sa luam niste rahat din asta. Ce zici?

- Da, mi-ar placea sa mancam niste rahat... - raspunde el, cu o doza moderata de entuziasm

Ea: - Hai sa luam atunci, pune in punga aia. N-am mai mancat de mult rahat...