ma uit la data si vad 1 octombrie si parca nu vreau sa cred. incepe un nou an si niciodata la inceput de an nu am mai fost in starea asta de nervi si de dorinta de a nu o lua de la capat cu toate. nu ca as munci eu mult, dar data are o valoare simbolica... plus ca marcheaza lunile care trec, trec si pt mine trec degeaba.

nu demult imi era ceva mai bine, acum de vreo 2 saptamani m-am prabusit. mai intai a stat verisoara mea oana pe la mine si am crezut ca imi face bine. imi si facea din multe pdv, fie si numai ca prezenta ei ma motiva sa cumpar de mancare sau sa duc gunoiul etc. din ziua in care a plecat mi-a pierit miraculos energia pt lucrurile astea si am renuntat sa le mai fac, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. oana e credincioasa si isi exprima credinta in vorbe f frumoase. credinta ei nu m-a atins deloc, insa fiinta da. si totusi a disparut ca multe alte lucruri bune din viata mea, fara ca macar sa ii simt lipsa. cu ea am fost in vizita la o familie de proaspat parinti si i-am auzit zicand ca asta e cel mai important in viata. cred ca din ziua aia am cazut psihic, nu stiu daca sa fi fost vorba asta asa de mare sau sa fi asteptat-o eu de mult ca sa clachez. m-am uitat la pozele lor, la bucuria lor, la micile lor indeletniciri si mintea a inceput sa imi macine obsedant ca sunt groaznic de nefericita si ca traiesc degeaba. am venit acasa si am plans, si m-am oprit, si iar am plans, si iar m-am oprit. de atunci asta e rutina. stiu prea bine ca plansul asta al meu nu se termina, desi uneori plang cu senzatia ca la un moment dat se va goli, ca o sticla, ca un butoi, ca un lac, dar se va goli candva. si apoi imi dau seama ca nu se goleste, ca nu e ca alte lucruri cu care m-am invatat.

ceva e rupt in mine si nu pare ca are de gand sa se repare de la sine. vorbeam aseara cu arnaud si parca incepuseram sa ne vrajim un pic, dragut, si nu mi s-a mai intamplat niciodata ca o astfel de discutie sa nu reuseasca sa ma distraga si stimuleze. mai rau, am ajuns sa ma simt datoare sa ii explic ca nu vreau ceva de la el, sa nu creada ceva aiurea. uneori ma simt groaznica, asa cum ma dau eu in fata oricui mica si trista si cu nevoia de a fi ingrijita, dar cand se ofera cineva scot ghearele si ma retrag inapoi in lumea mea imposibila. desi nu o fac cu rea vointa, as vrea si eu sa nu mai simt nevoia sa ma retrag, dar nu se intampla niciodata... cu fiecare secunda care trece e mai evident ca oricine sta langa mine ma sufoca si incepe sa ma irite si ca nu ma poate ajuta. si apoi ma plang de singuratate, pare aproape ipocrit, desi eu zic ca nu este.

am vazut "nopti albe", l-am vazut pe baryshnikov dansandu-si fiecare nerv si facandu-si interlocutoarea din film sa planga. pe ea si pe cea din fata ecranului. am ajuns sa caut motive de a plange in stare pura. iar el dansa frumos si intens, si nimic nu ma putea impiedica sa vad in dansul lui frumusetea dramatica si intensitatea trairilor mele. poate banale, poate aceleasi de atata timp. dar ce frumos dansa el pe ele!

azi am obosit si am avut o gramada de ameteli. inca sunt suficient de stapana pe situatie ca sa imi placa sa ma duc in jos, sa simt cum o iau razna. in curand va veni momentul de panica si ma voi redresa putin. sigur ca as putea sa nu ma mai complac si sa fac ceva cu viata. dar daca tot sunt condamnata sa fac ceva cu viata, ma odihnesc complacandu-ma. pt ca maine dimineata ma voi trezi si va trebui sa muncesc toata ziua ca sa fac orele sa treaca si sa pot dormi din nou. din punctul asta de vedere, mi se pare ca muncesc mai mult decat toti cei pe care ii cunosc. ei nu trebuie sa alunge gandurile negre in fiecare clipa. ei nu simt tentatia de a transforma fiecare conversatie intr-un lamento patetic, pt ca apoi sa reziste eroic cu zambete si cu bun simt pana se termina si discutia cu un alt om nevinovat. eroic pe dracu... lumea nici macar nu isi da seama. si daca le zic, probabil isi dau seama ca iar ma plang. nu ca nu as fi si eu ca ei. ma uit prin fereastra de mess si mai vad vreun status deprimat si mi se pare ca persoana care e asa n-are niciun farmec. parca la mine e altfel, "my shit smells sweeter" - cum zicea red despre andy...

maine o sa mai vad un film si o sa plang si la el. si o sa ma joc. a, si poate ma uit si la meci, poate chiar undeva. maine e o zi ca si trecuta.

la ideea super-faina a lui vlad, despre care eu la inceput nu indrazneam sa cred ca va primi aprobare din partea catedrei, am facut impreuna demersurile pt a tine un curs facultativ de bridge in facultate si s-a aprobat!

este oficial, este pt toti anii, incepem miercuri pe 8 octombrie si continuam saptamanal, intre orele 16-19 in eg408. prima ora va fi de curs si restul de joaca sub diverse forme, pt ca asta e partea cea mai frumoasa. :) sunt curioasa daca reusim sa ne oprim vreodata la ora 19. :)

am fost deja incantata sa aflu de cativa care vor sa vina, noi ne-am bucura sa fie cat mai multi si sunt convinsa ca o sa ne simtim de minune. yay! \:d/

cei care cititi, va rog sa dati broadcast pe grupurile seriilor voastre, mai trebuie sa facem niste afise care sa mai momeasca pe unul-altul si in rest orice ajutor la popularizare este apreciat. eu m-am apucat deja de strans materiale care sa faca treaba sa mearga cat mai bine, si ele vin, vin, toata lumea de la bridge e incantata de idee si vrea sa ajute.

cam atat va spun acum, mai multe afla cine se prezinta miercuri la post. :)

de cand m-am intors de la mamaia am un orar imposibil si senzatia ca mi-am facut creierii prastie. banuiam ca starea asta va veni atunci cand nu voi mai avea destule activitati cu care sa ma distrag, precum lausanne-ul, urmaritul JO si mai apoi marea. acea stare iritanta ca in mod constant lipseste ceva esential, un motiv pt a ma trezi dimineata. asezonata totusi cu un soi de calm, ca si cum intre timp as fi invatat mai bine sa traiesc cu blazarea, chiar sa ma si distrez in timp ce ea ma racaie sarguincioasa in fundal. sau ma laud degeaba si motivul pt care sunt mai calma e ca am companie mai des decat de obicei. desi era o vreme in care efectiv nu suportam compania.

iarasi nu ma simt lucida. barometrul cu care verific asta este bridge-ul, si uneori fac niste greseli care ma frustreaza rau. e drept ca am si momente in care ma concentrez f bine, am observat ca nu sunt in cea mai rea perioada. am observat si la bridge, si la scoala, si la felul in care reusesc sa urmaresc un film. ma bucur ca am inotat, am jucat volei si badminton. ma bucur ca ma duc in week-end la venetia, sper ca pana atunci sa imi mai reglez orarul si sa ma pot concentra sa joc bine, ma tem sa nu se intample opusul. imi place ca imi pasa asa de tare. dar lucida nu stiu cand o sa fiu din nou, pt ca mi-e f greu sa ma relaxez cu toata senzatia asta de nefericire neinlaturabila.

azi mi-am intrebat winamp-ul ce sa fac, in conditiile in care ma simt asa. imi place sa intreb winamp-ul, cartile de joc, zarurile, numerele de la trolee, ora de la ceas, secundele pana la venirea liftului si asa mai departe. winamp-ul a fost extraordinar de dragut, si mi-a placut sa il cred cand mi-a cantat:
you were born just to lose or to win
to be someone's chime in the wind
to live between your mind and feelings
find your way, check it out
learn each day
follow the light, it's not in vain
and you will see I'll touch your feelings
foarte des simt si eu ca pt mine lucrurile sunt ori o victorie, ori o infrangere, ori fericite, ori nefericite. si si mai des imi dau seama ca astept pe cineva care sa vina si sa atinga exact ce trebuie. cat despre minte si sentimente, de cativa ani simt acut ce inseamna sa iti duci viata intre ele. si probabil tot ce doream sa pot crede este ca nu e in van viata de acum, si mai ales asteptarea. winamp-ul a fost dragut cu mine azi, chiar daca e doar o coincidenta pe care niciun om serios nu si-ar intemeia sperantele. mie mi-e usor sa nu il cred cu mintea, dar sa il cred cu sentimentele.

e tarziu si imi doresc un somn adanc, fara vise, mai ales fara vise placute.

"tuturor ne place sa citim" - a zis cineva din anturajul meu acum cateva zile. "mie nu prea imi mai place" - am replicat eu, gandind cu voce tare. si totusi la un moment dat imi placea mult, foarte mult, cu precadere cand eram copil. mai tarziu am invatat la scoala despre katharsis, acum stau si ma intreb ce inseamna asta. cand eram mica mi-era foame de viata, iar cartile erau bucati de viata pe care eu nu o traisem dar din care puteam fura cate putin pt mine. erau lumi deosebite, prilejul de a trai intamplari deosebite, de a simti ce ai face tu sau ce ai vrea sa faci tu in acele situatii. de ceva vreme cartile dor sau scrijelesc rani. uneori ma plec cu admiratie in fata realizarii, in fata cuvantului potrivit, poate imi doresc sa tin minte ceva ce ma exprima si pe mine atat de bine, ori caut elixirul din care se fabrica sintagme care merg direct la suflet. dar rolul lor principal este sa ma atinga prin asemanarile cu situatii sau personaje pe care deja le-am intalnit, sa imi arate diferenta intre ce este si ce ar trebui sa fie, intre ce sunt si ce ar fi mai bine daca as fi.

mai mult decat sa citesc, imi place sa scriu. in loc sa se rostogoleasca lumea catre mine, surprinzandu-ma si lovindu-ma cu ceea ce este, mai bine ma pravalesc eu peste ea, cerand dreptul la o alta lume, a mea.

din pacate nu pot trai in aceasta lume a mea. m-am gandit tot de curand ca as putea poate scrie o carte. o carte lipsita de o actiune reala, care sa urmareasca ritmul interior al unui eu care s-ar intalni cu mai multe ocazii de viata decat mine. dar stiu ca o astfel de evadare in fantezie nu ar fi niciodata destul pt mine. candva, poate de la nastere, poate dupa, am devenit cineva pt care dragostea schimba lumina zilei, interesul fata de munca, dorinta de a fi cel mai bun, gustul berii si puterea de seductie a unui individ oarecare ce rosteste o replica oarecare. dragostea in diverse forme ale sale, adecvate varstei. in lipsa ei, sunt o fetita bacoviana care oscileaza intre nevroza si tristeti asortate, cantate la pian, pe care cu f putin efort le poate privi dintr-un unghi estetic. imi vine extrem de natural sa privesc viata ca pe o orchestratie armonioasa si lipsita de rost, si pe mine la fel. chiar si in momentele mele de luciditate maxima, mi-e greu sa inteleg care ar putea fi rostul meu in lume. e drept ca mi-e greu si sa inteleg de ce, daca as trai dragostea pe care m-o doresc, nu as mai simti deloc aceasta lipsa de rost. si stiu ca dintr-o data mi-as iubi munca mult mai mult si mi-ar pasa mult mai mult sa o fac bine. si evolutia personala nu mi s-ar mai parea un subiect de interes pt altii. nu reusesc sa inteleg aceste conditionari si intelegerea faptului ca eu sunt undeva deasupra lor si as putea incerca sa le schimb imi creeaza o stare ciudata. nu sunt convinsa ca pot, nu sunt convinsa ca vreau, ma simt scindata de persoana care as deveni si in acelasi timp constientizez ca viata ma schimba oricum in asemenea hal, incat chiar daca ma opun, voi sfarsi o cu totul alta persoana decat am inceput. si, cu toate ca in adolescenta priveam asta ca pe o imbogatire a eu-lui, acum imi pare deja o violenta asupra sa. probabil imbogatirea este aceea care se bazeaza pe experienta, iar violenta provine din prea multe vise abandonate si compromisuri facute si situatii in care ajungi sa te comporti altfel decat ai pretentia de la tine.

cu toate astea, rezistenta la violenta este o virtute. acceptarea violentei un semn de slabiciune si de lipsa de respect de sine. granita dintre cele 2 este foarte fina. atunci cand violenta vine din partea vietii, tindem sa ne concentram pe a rezista, pe a duce oricat ni se pune in spate. atunci cand violenta vine de la cineva drag, ne concentram pe a nu accepta. cand vine de la noi insine, desi e poate cea mai rea, nu pare ca ne formalizam la fel de mult.

singuratatea imi apare ca o cumplita violenta asupra spiritului meu. ea mi-este adusa deopotriva de cine sunt eu si ce alegeri fac, si de viata care poate mi-ar fi putut oferi o ruta mai usoara. de partea cealalta, orice convietuire pe care am incercat-o pana acum m-a izbit cu compromisuri de neacceptat. optiunile pe care le vad de alungare a singuratatii sunt si ele compromisuri de neacceptat. adesea imi pare ca de orice parte alunec, efectul este acela de a imi face mie rau. diferenta e ca cu cat esti mai liber, cu atat ai mai multa speranta si mai puternica este impresia ca tu, spre deosebire de altii, te-ai putea opri din a iti face rau, atunci cand ar fi momentul potrivit.

pt toate aceste ganduri ma apasa o senzatie de vina. cred ca este faptul ca am ajuns sa simt altfel decat imi doream de la mine. si este ca si cum ascuns in acest invelis pagubos exista un nucleu pregatit pt fericire care urla la mine sa il las la vedere.