Ironic,in momentul in care mi-am strans suficienta putere incat sa ies pe net, am aflat ca yahoo!360 se inchide si ca blogul dispare...era un mail complicat pe care sigur ca nu am avut rabdare sa-l citesc, despre cum ar trebui mutat, etc...stiu ca nu mai am energie decat sa imi iau ramas bun , si de fapt oricum asta mai voiam sa fac...

Ma gandisem sa pun o poza dar nu am stiut ce as putea alege: cea in care eram complet cheala la malul marii? cea din perioada stranie in care nu ma puteam recunoaste in oglinda cu peruca si nu puteam suporta senzatia aceea de fals? cele mai noi in care am ochii tristi sau dusi de durere si in care am mai multa piele decat imi trebuie? azi am aflat ca urmeaza interventiile facute de chirurg care vor purta numerele 6 si 7, evident ca nici o rana nu se inchide, urmeaza alta anestezie, alt moment in care nu ma tin pe picioare, alte dureri?! oricum, am up-gradat, acum ma opereaza doi doctori...ce noroc pe mine...:)...Adevarul este ca sunt atat de trista in seara aceasta incat mi se sperie disperarea si fuge....

Am traversat atatea deserturi in ultimul an: disperarea, durerea, rusinea, singuratatea, depresia...Ma gandeam ca am inceput sa scriu acest blog pentru ca ma voiam cumva aproape de fiinte dragi inimii mele care se aflau-intr-un fel sau altul- departe, in fapt le scriam scrisori...dar cum sa le mai scriu cand sunt din ce in ce mai departe pierdute in sufletul vast al lumii...ce le-as mai putea spune? nu mai sunt deloc aceiasi pe care au cunoscut-o, absolut nimic nu a mai ramas acolo, nici trupul, nici mintea, nici privirea, nici sufletul..ar fi ca si cum, de dincolo de moarte as incerca sa-i bantui pe cei dragi, atat de absurd si inutil caci nicicand nu as putea sa le povestesc pe unde am fost si ce am trait...(lasand poezia deoparte, cei care vorbesc despre bardo au fost probabil candva proiectati intr-un spital romanesc..de la mormanele de carne sangeranda din terapie intensiva pana la pustiul absolut din saloane atunci cand ai nevoie de ajutor..)

Cateodata as vrea sa fug de langa singura fiinta care e langa mine fiindca as vrea sa nu mai impovarez pe nimeni cu atata suferinta..si iar, sufletul spune ca inca mai are de dat....

Nu mai am resurse nici sa scriu-si oricum ma doare destul de tare cand stau la calculator-asa cum nu am resurse sa vorbesc la telefon-si apoi, ce as putea spune: ma doare de imi vine sa urlu, sper sa pot dormi sa uit de durere,nu vreau sa plang, nu pot sa urmaresc ce mi se spune (ce infrangere teribila, candva mi se parea ca treaba mea pe lumea asta e sa-i ascult si sa-i ajut pe cei care ma sunau, iar acum nu pot sa ascult nici doua cuvinte, durerea e stapan aspru si nu te lasa sa te concentrezi la altceva..)

Asa ca, in mod simbolic si cu ajutorul neasteptat al celor de la yahoo nu imi ramane decat sa plec. Si adevarul e-poate singurul adevar, singurul lucru important cu adevarat-ca raman cu cea mai mare iubire a vietii mele, cel caruia Ii scriu scrisori de dragoste de cand stiu sa scriu si Ii fac declaratii de dinainte de a stii sa vorbesc, singurul care ramane mereu in viata mea, singura relatie care ma poate defini..Ma rog in continuare asa cum o fac de niste ani buni, de cand ma joc cu boli ciudate si fara sens.. "de-a v-ati-ascunselea"... : "Fa Doamne ce vrei cu mine, traiesc sau mor dupa Voia Ta, dar Te implor nu ma lasa sa uit ca Te iubesc.."...si poate, ar trebui sa mai adaug cu mintea de acum : "si iubeste-ma atat de mult,fa-ma sa simt atat de mult iubirea Ta incat sa pot sa ma odihnesc etern in bratele si in sufletul Tau."...

In rest? asa cum am incheiat intotdeauna scrisorile si mail-urile mele: May God Bless You!

In dimineata asta mi se pare ca am rezolvat dilema batranului Zhouang Tsu, ca totul e foarte clar: ziua sunt doar un om care se viseaza fluture, si asist cu bruma mea de luciditate ascunsa in spatele visului, aceea care poate incerca sa inteleaga dar care nu poate interveni, asist asadar la toata lumina si culoarea si efemerul din viata mea de fluture. Ziua am aripi colorate si matasoase, pot sa ma imbaiez in lumina si traiesc cu constiinta clara ca intreaga mea viata e doar o clipa, ca nu exista nimic dincolo de eternitatea acestui rosu ascuns in petala de floare, ca totul trebuie sa se intample acum, fiindca nu vor mai fi alte ocazii, am sa dispar inainte ca floarea sa se ofileasca, dar suntem sortiti cu siguranta aceleiasi disolutii in lumina filtrata de raza de soare. Ziua sunt doar volute destramate de dans si de culoare, tanjesc insetata dupa culoare si miresme, vreau sa le simt pana la capat si sa le iau cu mine cand se insereaza, fiindca ziua asta e tot ceeea ce pot fi...

Noaptea e alta poveste: sunt fluturele care viseaza ca este om. Ascund in mine zbor si culoare si pot tese mii de vise, dar trebuie sa merg ca oamenii si sa vorbesc ca ei. Noaptea pot spune povesti si da sfaturi intelepte, pot dansa la lumina lunii (da, asa e, daca te uiti atent o sa vezi ca dansul asta e mai mult zbor colorat, dar numai daca te uiti atat de atent incat sa vezi culorile ascunse ale sufletului ). Noaptea ascult muzica si plang si rad si citesc cuvinte si scriu cuvinte tocmai pentru ca ziua nu stiu decat sa scriu si sa citesc culori...

Noaptea sunt taina, ziua sunt vis...si de fiecare data omul ascuns vrea sa inteleaga rational fluturele si fluturele ascuns sa simta in zbor omul, si nu se poate, doar ce se mai presimt in vis si nici atunci nu stiu cat se pot deslusi...

Iar ceasul meu preferat e ceasul inserarii, atunci cand ziua ramane in echilibru cu noaptea si totul in jur miroase a catifea viorie, fiindca atunci, in tacerea aceea speciala a ceasului cel mai violet din zi, atunci cand doar se presimte inserarea in urmele de auriu ale zilei ce-a fost, atunci si om si fluture se opresc si se topesc in toata minunarea frumusetii acesteia dincolo de culoare, de cuvant, de vis, de asteptare...

Atunci, in ceasul violet daca ai sa ma cauti ai sa ma gasesti stand la sfat cu batranul chinez intelept, caci doar amandoi respiram intru aceeasi taina...

La vreun an dupa primele povesti am fost cu iubitul meu la mare..Si nu stiu cum, dar a gasit o parte dintr-o scoica sparta exact circular si exact pe masura degetului meu..mi-a pus-o pe deget, si de atunci nu am mai scos-o niciodata, oricat de ciudat arata si oricat de stranii erau reactiile pe care le starnea...cine ar fi putut intelege ca era legatura cu fiintele pe care le iubeam cel mai mult marea si el...desigur, la un moment dat scoica a considerat ca era destul si a plecat, fara sa-si ia ramas bun, iar eu am ramas putin mai singura....oricum, pe vremea cand inca era pe degetul meu, iar eu eram inca atat de teribil de tanara, am scris povestea asta ca dar pentru cel care imi daruise inelul de mare...

POVESTE CU SCOICI

Astazi am sa-ti scriu, iubitul meu, o poveste care o sa-ti explice de ce adesea cand privesc valurile, un dor nebun ma cuprinde, de ce adesea in ochi imi coboara o nostalgie pe care nici un muritor nu pare a o intelege, de ce sunt momente in care prefer sa vorbesc cu-sau sa tac alaturi de-sirenele cele blonde si de morenele cele roscate....

Pe vremea aceea totul era altfel, si, dupa cum stii, si noi eram altii...In spatele mastii unui alt corp erai insa acelasi, in ochii tai existau raspunsurile la toate tainele lumii....Iti mai amintesti?

Cel mai adesea imi aminteam pe vremea cand mergeam impreuna la scoala viselor...dar, desigur ca aceasta este o alta poveste....

Asadar, eram pe vremea aceea fapturi de mare si soare si vant si nisip....

Era ceea ce oamenii numeau o scoica.Avea o forma neobisnuita, poate putin stranie si nu prea stia sa se imprieteneasca cu celelalte scoici...Daca ai fi putut spune despre o scoica vreodata ca era ciudata si salbatica, aceasta era scoica despre care puteai spune aceasta.....Statea in intunericul apei si asculta freamatul valurilor...Era atat de singur...(n-o sa-ti vina sa crezi dar aceasta scoica era in fapt un el...) Cateodata singuratatea ii era deranjata de cate un peste sau o stea de mare...Cateodata piciorul vreunui muritor se oprea in vecinatate...Scoica noastra nu spunea niciodata nimic, daca cineva voia sa se sprijine de ea era in ordine, daca nu...cu atat mai bine....

Zilele treceau asa si scoica noastra vedea cum trupurile suratelor sale dispareau lasand in urma carapacea rece ce se transforma apoi, prin succesive imbratisari ale valurilor, in nisip...niciodata nu intelegea rostul acestui nisip facut parca doar pentru a fi strivit de trupurile oamenilor.......Adesea se simtea atat de aproape de moarte si totusi ocolit de aceasta...

Scoica noastra stia ca nu este facut pentru miscarea desavarsita a calutilor de mare si nici pentru senzualul dans al stelelor de mare.Nu se putea nici macar deplasa asemenea pestilor, cu miscari care sa imite apa....Cateodata se gandea ca singurul sau rost era sa se transforme in nisip, in moarte, in neant...

Si asa treceau zile si ani si mai mult,caci timpul scoicilor este altul decat al nostru.....Apele erau cand reci si intunecate, cand nelinistite, cand calde si aurii...Si intr-o astfel de perioada cand apele erau aurii s-a intamplat...

Desigur ca nu mai stii ce inseamna pentru o scoica talpa unei femei....Nu stii cum poate sa ghiceasca in liniile ei toate destinele posibile, cum este mai complicata si mai desavarsita decat bolta cereasca pentru oameni....Nu stiu cum ti-ai putea imagina ce emotii diferite simtea scoica noastra de fiecare data cand se apropia de ea piciorul unei femei...adesea parea indiferent....de cateva ori a sarutat talpa sidefie sau aurie ce se ivea langa el, mangaindu-i carapacea rece...Intotdeauna era ceva frumos in asta, dar scoica noastra simtea ca ceva ii lipseste,ca nu era desavarsita aceasta imbratisare pe fuga, infrigurata, aproape dureroasa...

Intr-o buna zi s-a ivit un picior pe care nu-l mai vazuse niciodata.Liniile acelei talpi constituiau cea mai complicata retea pe care o vazuse vreodata, ca si cum fiinta respectiva ar fi purtat in ea secretul tuturor universurilor, si totusi parea cumva gata a se frange la orice pas..(probabil ca din lumea oameniilor respectiva fiinta umana parea oarecum impiedicata, cum mergea sovaielnic prin apa, impiedicandu-se la tot pasul....).Nu se poate spune cand a inceput scoica noastra sa simta ceva deosebit pentru fiinta ale carei talpi lasau impregnata in nisip harta tuturor universurilor posibile...La inceput doar se vedeau, apoi au inceput sa vorbeasca mai mult, caci aceasta fiinta umana era o fata-femeie stranie care vorbea cu valurile si cu scoicile si cu umbra pescarusilor ce saruta valurile...Nimeni n-o sa poata stii vreodata cand a inceput totul.....Intr-o zi in care era furtuna afara, si nimeni nu indraznea sa se avante in valuri, i-a simtit ca de obicei pasii...Ea a venit, s-a asezat pe o piatra imensa ce iesea din valuri chiar langa scoica noastra si a inceput sa-i povesteasca...despre lumea oamenilor, despre visele ei ,despre dragoste....(caci trebuie sa stii ca fata cea ciudata credea in dragoste cu o forta pe care scoica noastra nu o mai intalnise niciodata...).

A venit apoi, zi de zi , cata vreme a durat sezonul cu ploi si frig, venea si ramanea ore intregi de vorba cu scoica noastra...Intr-o buna zi i-a spus : “stii, am nevoie de mult curaj dar trebuie sa-ti spun ceva...Mi-esti tare drag...daca as stii ca asta este posibil ti-as spune ca te iubesc foarte mult....”

Desigur ca scoica noastra a simtit o bucurie si o emotie aparte, ce ar fi putut sa spuna? Se bucura si ar fi vrut sa inteleaga cu adevarat despre ce vorbeste ea, ce este de fapt acest “te iubesc”, ce poate el sa insemne pentru o scoica ce exista doar pentru a se transforma in nisip? Si apoi cat de adevarat putea fi atunci cand fata urma sa plece in lumea ei, sa ramana undava departe?? Scoica noastra se temea sa inteleaga cu adevarat ce inseamna toata aceasta poveste, ce simte, ce ar trebui sa faca...

In fiecare zi se bucura mai mult de aparitia fetei.Se obisnuise sa-i descifreze silueta facuta dintr-un amestec straniu de zvelt si rotunjime, umbra parului ondulat si incalcit cu reflexe de aur si nisip...Apoi s-a apropiat vremea ca ea sa plece iar scoica noastra a inceput sa se teama din nou ca o sa sufere...Si atunci a devenit rea si ursuza, si i-a spus fetei ca de fapt niciodata nu contase prea mult relatia dintre ei, si ca apoi doar o fata nebuna ar putea sa creada ca poate sa existe vreo relatie intre o femeie si o scoica...Si fata a plecat plangand, lacrimi ce se amestecau cu valurile intr-un zbucium sarat ce inconjura totul.....

A trecut desigur ceva vreme si scoica noastra a incercat sa traiasca exact ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat....Apoi a venit iar anotimpul auriu si cald, si iar oamenii au inceput sa-l inconjoare mai mult ca de obicei...Dar ii pareau straini, ca si cum n-ar fi trebuit sa existe nimeni care sa nu poarte pe talpa harta absoluta a universurilor posibile....

Intr-o buna zi a aparut din nou ea.Ea, fata-femeie cu piele aurie si mers leganat de val si de ispita...ea, care devenise pe de-a-ntregul femeie, femeie cu ochi si suflet de copil dar cu trup de mare, de voluptate.....

Au reinceput sa vorbeasca pentru ca intr-adevar aveau nevoie de asta...Ea de un prieten care sa stie sa-i asculte murmurul de vise, el de o faptura care sa-l iubeasca....

Ai inceput sa casti?Nu te teme, povestea nu mai dureaza prea mult....

Ea era tot trista, caci nu parea a gasi in lumea oamenilor fiinte pe care sa le iubeasca la fel de profund...Adesea statea de vorba cu sirenele, caci le invatase si lor limba, si desi oamenii o credeau nebuna innota adesea pana departe si povestea cu calutii de mare si stelele de mare si toate celelalte fapturi ale adancurilor, mereu trista ca nu putea sa fie ca ele...stiind ca soarta ei era totusi sa se inalte inspre soare...Si apoi daca nu s-ar fi putut ridica inspre soare cine ar mai fi putut sa-i povesteasca lui despre inaltimi si despre lumina clara, fara murmur de valuri??

Si atunci a venit furtuna aceea despre care avea sa se povesteasca secole de-a randul...Ea nu era langa scoica ei, si acesta a vazut cum o purtau valurile cu nebuna frenezie....Si apoi i-a simtit mana mangaindu-i crusta tare si a stiut ca era asa pentru ca marea le daduse soroc sa-si ia ramas bun...Si atunci, abia atunci, a avut curajul sa-i strige :”Te iubesc!”...Si atunci abia totul a devenit clar si si-a adus aminte de toate vietile lui ca scoica...

Viata in care traise doar ca sa nasca-dupa durerea ascutita a firului de nisip si munca nebuna de a-l inveli cu tandretea rotunda a sidefului-o perla perfecta pentru inelul ei....

viata in care traise doar ca dupa aceea ea sa poata auzi in crusta spiralata ce-i fusese candva trup toate povestile marii.....

viata in care traise doar ca sa-i fie ei pusa in deget o parte din nisipia intelepciune a trupului-cochilie,ca un inel.....

si a inteles atunci ca va sa fie nisip ca sa-i poata ingropa in absoluta sa moliciune taina fiecarui pas, a liniilor universurilor posibile, a mersului sovaielnic si apoi unduitor, sa-i poata imbratisa trupul atunci cand ea se va darui imbratisarii,a inteles lectia suprema si totala a iubirii desavarsite in care traiesti doar pentru a te darui celuilalt...Si abia atunci a inteles toate povestile ei despre iubire, despre lume, despre vise-caci desigur se regasea mereu, pe de-a-ntregul- in ele..........

Poate ai auzit legenda despre tanara femeie care a fost surprinsa de furtuna si pe care oamenii au vazut-o prinzand in maini o scoica si iesind cu ea la suprafata, si apoi transformandu-se impreuna cu scoica ei in nisip si in apa de mare,amestecandu-si parca trupul cu al scoicii, cu al marii, cu al furtunii, intr-o imbratisare frenetica asa cum n-au vazut oamenii niciodata..?

Mi-a spus-o cineva intr-o seara, una dintre prietenele mele cele blonde care isi petrec viata in mare....Cateodata ma intreb de unde le stiu limba...

In seara aceea cineva mi-a pus in deget un “inel” facut din ceea ce ramasese dintr-o cochilie nisipie de scoica (oare ce scoica fusese asa de mare si de ciudat construita ?)....in seara respectiva nisipul mi-a purtat parca altfel urma pasilor...In seara respectiva m-am visat scoica si femeie si furtuna si nisip....

Desigur ca acesta ar putea sa fie unul dintre motivele pentru care adesea dorul si nostalgia ma cuprind vazand zbuciumul valurilor...si desigur ca aceasta nu este singura poveste, dar trebuia sa-ti spun ceva ca sa te pot adormi, ca sa-ti pot privi ochii inchisi, ochii care stiu sa ascunda in ei raspunsul la toate tainele posibile ale universurilor...Noapte buna.