In dimineata asta mi se pare ca am rezolvat dilema batranului Zhouang Tsu, ca totul e foarte clar: ziua sunt doar un om care se viseaza fluture, si asist cu bruma mea de luciditate ascunsa in spatele visului, aceea care poate incerca sa inteleaga dar care nu poate interveni, asist asadar la toata lumina si culoarea si efemerul din viata mea de fluture. Ziua am aripi colorate si matasoase, pot sa ma imbaiez in lumina si traiesc cu constiinta clara ca intreaga mea viata e doar o clipa, ca nu exista nimic dincolo de eternitatea acestui rosu ascuns in petala de floare, ca totul trebuie sa se intample acum, fiindca nu vor mai fi alte ocazii, am sa dispar inainte ca floarea sa se ofileasca, dar suntem sortiti cu siguranta aceleiasi disolutii in lumina filtrata de raza de soare. Ziua sunt doar volute destramate de dans si de culoare, tanjesc insetata dupa culoare si miresme, vreau sa le simt pana la capat si sa le iau cu mine cand se insereaza, fiindca ziua asta e tot ceeea ce pot fi...

Noaptea e alta poveste: sunt fluturele care viseaza ca este om. Ascund in mine zbor si culoare si pot tese mii de vise, dar trebuie sa merg ca oamenii si sa vorbesc ca ei. Noaptea pot spune povesti si da sfaturi intelepte, pot dansa la lumina lunii (da, asa e, daca te uiti atent o sa vezi ca dansul asta e mai mult zbor colorat, dar numai daca te uiti atat de atent incat sa vezi culorile ascunse ale sufletului ). Noaptea ascult muzica si plang si rad si citesc cuvinte si scriu cuvinte tocmai pentru ca ziua nu stiu decat sa scriu si sa citesc culori...

Noaptea sunt taina, ziua sunt vis...si de fiecare data omul ascuns vrea sa inteleaga rational fluturele si fluturele ascuns sa simta in zbor omul, si nu se poate, doar ce se mai presimt in vis si nici atunci nu stiu cat se pot deslusi...

Iar ceasul meu preferat e ceasul inserarii, atunci cand ziua ramane in echilibru cu noaptea si totul in jur miroase a catifea viorie, fiindca atunci, in tacerea aceea speciala a ceasului cel mai violet din zi, atunci cand doar se presimte inserarea in urmele de auriu ale zilei ce-a fost, atunci si om si fluture se opresc si se topesc in toata minunarea frumusetii acesteia dincolo de culoare, de cuvant, de vis, de asteptare...

Atunci, in ceasul violet daca ai sa ma cauti ai sa ma gasesti stand la sfat cu batranul chinez intelept, caci doar amandoi respiram intru aceeasi taina...

La vreun an dupa primele povesti am fost cu iubitul meu la mare..Si nu stiu cum, dar a gasit o parte dintr-o scoica sparta exact circular si exact pe masura degetului meu..mi-a pus-o pe deget, si de atunci nu am mai scos-o niciodata, oricat de ciudat arata si oricat de stranii erau reactiile pe care le starnea...cine ar fi putut intelege ca era legatura cu fiintele pe care le iubeam cel mai mult marea si el...desigur, la un moment dat scoica a considerat ca era destul si a plecat, fara sa-si ia ramas bun, iar eu am ramas putin mai singura....oricum, pe vremea cand inca era pe degetul meu, iar eu eram inca atat de teribil de tanara, am scris povestea asta ca dar pentru cel care imi daruise inelul de mare...

POVESTE CU SCOICI

Astazi am sa-ti scriu, iubitul meu, o poveste care o sa-ti explice de ce adesea cand privesc valurile, un dor nebun ma cuprinde, de ce adesea in ochi imi coboara o nostalgie pe care nici un muritor nu pare a o intelege, de ce sunt momente in care prefer sa vorbesc cu-sau sa tac alaturi de-sirenele cele blonde si de morenele cele roscate....

Pe vremea aceea totul era altfel, si, dupa cum stii, si noi eram altii...In spatele mastii unui alt corp erai insa acelasi, in ochii tai existau raspunsurile la toate tainele lumii....Iti mai amintesti?

Cel mai adesea imi aminteam pe vremea cand mergeam impreuna la scoala viselor...dar, desigur ca aceasta este o alta poveste....

Asadar, eram pe vremea aceea fapturi de mare si soare si vant si nisip....

Era ceea ce oamenii numeau o scoica.Avea o forma neobisnuita, poate putin stranie si nu prea stia sa se imprieteneasca cu celelalte scoici...Daca ai fi putut spune despre o scoica vreodata ca era ciudata si salbatica, aceasta era scoica despre care puteai spune aceasta.....Statea in intunericul apei si asculta freamatul valurilor...Era atat de singur...(n-o sa-ti vina sa crezi dar aceasta scoica era in fapt un el...) Cateodata singuratatea ii era deranjata de cate un peste sau o stea de mare...Cateodata piciorul vreunui muritor se oprea in vecinatate...Scoica noastra nu spunea niciodata nimic, daca cineva voia sa se sprijine de ea era in ordine, daca nu...cu atat mai bine....

Zilele treceau asa si scoica noastra vedea cum trupurile suratelor sale dispareau lasand in urma carapacea rece ce se transforma apoi, prin succesive imbratisari ale valurilor, in nisip...niciodata nu intelegea rostul acestui nisip facut parca doar pentru a fi strivit de trupurile oamenilor.......Adesea se simtea atat de aproape de moarte si totusi ocolit de aceasta...

Scoica noastra stia ca nu este facut pentru miscarea desavarsita a calutilor de mare si nici pentru senzualul dans al stelelor de mare.Nu se putea nici macar deplasa asemenea pestilor, cu miscari care sa imite apa....Cateodata se gandea ca singurul sau rost era sa se transforme in nisip, in moarte, in neant...

Si asa treceau zile si ani si mai mult,caci timpul scoicilor este altul decat al nostru.....Apele erau cand reci si intunecate, cand nelinistite, cand calde si aurii...Si intr-o astfel de perioada cand apele erau aurii s-a intamplat...

Desigur ca nu mai stii ce inseamna pentru o scoica talpa unei femei....Nu stii cum poate sa ghiceasca in liniile ei toate destinele posibile, cum este mai complicata si mai desavarsita decat bolta cereasca pentru oameni....Nu stiu cum ti-ai putea imagina ce emotii diferite simtea scoica noastra de fiecare data cand se apropia de ea piciorul unei femei...adesea parea indiferent....de cateva ori a sarutat talpa sidefie sau aurie ce se ivea langa el, mangaindu-i carapacea rece...Intotdeauna era ceva frumos in asta, dar scoica noastra simtea ca ceva ii lipseste,ca nu era desavarsita aceasta imbratisare pe fuga, infrigurata, aproape dureroasa...

Intr-o buna zi s-a ivit un picior pe care nu-l mai vazuse niciodata.Liniile acelei talpi constituiau cea mai complicata retea pe care o vazuse vreodata, ca si cum fiinta respectiva ar fi purtat in ea secretul tuturor universurilor, si totusi parea cumva gata a se frange la orice pas..(probabil ca din lumea oameniilor respectiva fiinta umana parea oarecum impiedicata, cum mergea sovaielnic prin apa, impiedicandu-se la tot pasul....).Nu se poate spune cand a inceput scoica noastra sa simta ceva deosebit pentru fiinta ale carei talpi lasau impregnata in nisip harta tuturor universurilor posibile...La inceput doar se vedeau, apoi au inceput sa vorbeasca mai mult, caci aceasta fiinta umana era o fata-femeie stranie care vorbea cu valurile si cu scoicile si cu umbra pescarusilor ce saruta valurile...Nimeni n-o sa poata stii vreodata cand a inceput totul.....Intr-o zi in care era furtuna afara, si nimeni nu indraznea sa se avante in valuri, i-a simtit ca de obicei pasii...Ea a venit, s-a asezat pe o piatra imensa ce iesea din valuri chiar langa scoica noastra si a inceput sa-i povesteasca...despre lumea oamenilor, despre visele ei ,despre dragoste....(caci trebuie sa stii ca fata cea ciudata credea in dragoste cu o forta pe care scoica noastra nu o mai intalnise niciodata...).

A venit apoi, zi de zi , cata vreme a durat sezonul cu ploi si frig, venea si ramanea ore intregi de vorba cu scoica noastra...Intr-o buna zi i-a spus : “stii, am nevoie de mult curaj dar trebuie sa-ti spun ceva...Mi-esti tare drag...daca as stii ca asta este posibil ti-as spune ca te iubesc foarte mult....”

Desigur ca scoica noastra a simtit o bucurie si o emotie aparte, ce ar fi putut sa spuna? Se bucura si ar fi vrut sa inteleaga cu adevarat despre ce vorbeste ea, ce este de fapt acest “te iubesc”, ce poate el sa insemne pentru o scoica ce exista doar pentru a se transforma in nisip? Si apoi cat de adevarat putea fi atunci cand fata urma sa plece in lumea ei, sa ramana undava departe?? Scoica noastra se temea sa inteleaga cu adevarat ce inseamna toata aceasta poveste, ce simte, ce ar trebui sa faca...

In fiecare zi se bucura mai mult de aparitia fetei.Se obisnuise sa-i descifreze silueta facuta dintr-un amestec straniu de zvelt si rotunjime, umbra parului ondulat si incalcit cu reflexe de aur si nisip...Apoi s-a apropiat vremea ca ea sa plece iar scoica noastra a inceput sa se teama din nou ca o sa sufere...Si atunci a devenit rea si ursuza, si i-a spus fetei ca de fapt niciodata nu contase prea mult relatia dintre ei, si ca apoi doar o fata nebuna ar putea sa creada ca poate sa existe vreo relatie intre o femeie si o scoica...Si fata a plecat plangand, lacrimi ce se amestecau cu valurile intr-un zbucium sarat ce inconjura totul.....

A trecut desigur ceva vreme si scoica noastra a incercat sa traiasca exact ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat....Apoi a venit iar anotimpul auriu si cald, si iar oamenii au inceput sa-l inconjoare mai mult ca de obicei...Dar ii pareau straini, ca si cum n-ar fi trebuit sa existe nimeni care sa nu poarte pe talpa harta absoluta a universurilor posibile....

Intr-o buna zi a aparut din nou ea.Ea, fata-femeie cu piele aurie si mers leganat de val si de ispita...ea, care devenise pe de-a-ntregul femeie, femeie cu ochi si suflet de copil dar cu trup de mare, de voluptate.....

Au reinceput sa vorbeasca pentru ca intr-adevar aveau nevoie de asta...Ea de un prieten care sa stie sa-i asculte murmurul de vise, el de o faptura care sa-l iubeasca....

Ai inceput sa casti?Nu te teme, povestea nu mai dureaza prea mult....

Ea era tot trista, caci nu parea a gasi in lumea oamenilor fiinte pe care sa le iubeasca la fel de profund...Adesea statea de vorba cu sirenele, caci le invatase si lor limba, si desi oamenii o credeau nebuna innota adesea pana departe si povestea cu calutii de mare si stelele de mare si toate celelalte fapturi ale adancurilor, mereu trista ca nu putea sa fie ca ele...stiind ca soarta ei era totusi sa se inalte inspre soare...Si apoi daca nu s-ar fi putut ridica inspre soare cine ar mai fi putut sa-i povesteasca lui despre inaltimi si despre lumina clara, fara murmur de valuri??

Si atunci a venit furtuna aceea despre care avea sa se povesteasca secole de-a randul...Ea nu era langa scoica ei, si acesta a vazut cum o purtau valurile cu nebuna frenezie....Si apoi i-a simtit mana mangaindu-i crusta tare si a stiut ca era asa pentru ca marea le daduse soroc sa-si ia ramas bun...Si atunci, abia atunci, a avut curajul sa-i strige :”Te iubesc!”...Si atunci abia totul a devenit clar si si-a adus aminte de toate vietile lui ca scoica...

Viata in care traise doar ca sa nasca-dupa durerea ascutita a firului de nisip si munca nebuna de a-l inveli cu tandretea rotunda a sidefului-o perla perfecta pentru inelul ei....

viata in care traise doar ca dupa aceea ea sa poata auzi in crusta spiralata ce-i fusese candva trup toate povestile marii.....

viata in care traise doar ca sa-i fie ei pusa in deget o parte din nisipia intelepciune a trupului-cochilie,ca un inel.....

si a inteles atunci ca va sa fie nisip ca sa-i poata ingropa in absoluta sa moliciune taina fiecarui pas, a liniilor universurilor posibile, a mersului sovaielnic si apoi unduitor, sa-i poata imbratisa trupul atunci cand ea se va darui imbratisarii,a inteles lectia suprema si totala a iubirii desavarsite in care traiesti doar pentru a te darui celuilalt...Si abia atunci a inteles toate povestile ei despre iubire, despre lume, despre vise-caci desigur se regasea mereu, pe de-a-ntregul- in ele..........

Poate ai auzit legenda despre tanara femeie care a fost surprinsa de furtuna si pe care oamenii au vazut-o prinzand in maini o scoica si iesind cu ea la suprafata, si apoi transformandu-se impreuna cu scoica ei in nisip si in apa de mare,amestecandu-si parca trupul cu al scoicii, cu al marii, cu al furtunii, intr-o imbratisare frenetica asa cum n-au vazut oamenii niciodata..?

Mi-a spus-o cineva intr-o seara, una dintre prietenele mele cele blonde care isi petrec viata in mare....Cateodata ma intreb de unde le stiu limba...

In seara aceea cineva mi-a pus in deget un “inel” facut din ceea ce ramasese dintr-o cochilie nisipie de scoica (oare ce scoica fusese asa de mare si de ciudat construita ?)....in seara respectiva nisipul mi-a purtat parca altfel urma pasilor...In seara respectiva m-am visat scoica si femeie si furtuna si nisip....

Desigur ca acesta ar putea sa fie unul dintre motivele pentru care adesea dorul si nostalgia ma cuprind vazand zbuciumul valurilor...si desigur ca aceasta nu este singura poveste, dar trebuia sa-ti spun ceva ca sa te pot adormi, ca sa-ti pot privi ochii inchisi, ochii care stiu sa ascunda in ei raspunsul la toate tainele posibile ale universurilor...Noapte buna.

Cel mai bun lucru care s-a intamplat ca urmare a povestii cu ciresul a fost ca am convins-o pe Cris sa scrie, si astfel am primit cel mai frumos cadou din lume. Intr-o zi, am rugat-o incetisor, la fel de timid ca Micul Print cand cerea sa i se deseneze o oaie: "Te rog, scrie-mi o poveste". Si cum nimeni nu stie sa scrie mai frumos decat ea, am primit-o pe aceasta, ramasa chiar si dupa atatia ani, cea mai draga...

Poveste despre copaci

Coziana era un copil normal, din punctul meu de vedere cel putin; nu sint insa sigura ca ceilalti copii ar fi numit-o tot asa; in cel mai bun caz ar fi fost indiferenti, sau ar fi botezat-o “Coziana Cotofana” sau i-ar fi pus cine stie ce alte porecle, in felul in care copiii obisnuiesc sa o faca. De ce era Coziana altfel? Caci de buna seama trebuie sa ne inchipuim ca era altfel, ori ceilalti copii nu ar fi avut nici un motiv sa o tina departe de ei. Ei bine, trebuie sa va spun ca intr-un fel si Coziana ii tinea departe de ea, pentru ca era o visatoare, si in loc sa se joace baba oarba ar fi alergat de nebuna dupa fluturi; in loc sa sara coarda pe maidan, ar fi privit ore-n sir cum trudesc furnicile intr-un musuroi; in loc sa se joace de-a v-ati ascunselea prin catacombele blocurilor, ar fi mers in parc si s-ar fi zgiit o zi intreaga la pasari si la gize.

Cu deosebire ii placea Cozianei un copac gros si sfatos ca un unches (sau cel putin asa i se parea ei), pe care il botezase prin urmare “Mosu”. Pe vremea aceea Coziana nu ar fi putut spune precis ce fel de copac este (a aflat mai tirziu ca era un soi de stejar); ii placea insa umbra lui deasa si trunchiul lui gros, zbircit si primitor, cu o mica scorbura noduroasa unde-si facuse ea ascunzis pentru unele dintre cele mai nepretuite comori ale ei: o oglinda veche, cu model movuliu punctat cu galben pai, de la bunica; o mina de chihlimbare dintr-un sirag destramat de mult – de care Coziana era cu deosebire mindra intrucit putea zari in margeaua limpede resturi stravechi de musculite, asa de fine incit si razele de soare pareau sa zaboveasca, uimite, mai mult in ele; in fine, un bloc notes de buzunar cu coperti legate si margini aurite, primit cadou de ziua ei, in care scria si desena tot ce poftea. Mai cu seama ii placea sa deseneze copaci, si de fapt de aici a inceput totul…

Intr-o dupa-amiaza prafuita si somnoroasa de vara, printre baieti care bateau mingea cam fara chef pe maidan si fetite care isi pieptanau lenese papusile inzorzonate, Coziana se strecura, aproape nebagata in seama, spre micul parc din vecinatatea scolii. Era de fapt o relicva din vechiul parc de odinioara, care se intindea, spunea bunica, mult dincolo de blocul in care stateau ei. Anei ii placea si asa, era parcul ei, verde si umbros, si stia ca si Mosul o asteapta: incerca sa-i deseneze frunzele si tot nu izbutea de citeva zile incoace. Azi insa avea pofta de desenat, si vazduhul era parca mai clar, contururile mai limpezi si mai fragede. Mosul o primi cu un fosnet usor si Coziana il saluta ca de obicei – “Buna, Mosule, am venit!” Apoi scotoci in scorbura dupa caietel si creion, asternindu-se concentrata la lucru. Rupsese o frunza (il intrebase intii) si o studia atent, morfolind capatul creionului, si tragind din cind in cind o linie tremurata pe hirtie, inchipuind o nervura. Nu stia cita vreme trecuse, cind auzi o voce joasa soptindu-i:

- N Nu e bine nici de data asta, trebuie sa rotunjesti un pic mai mult marginile!

Tresari, desi, in mod ciudat vocea i se paru familiara, si se uita in jur: nimeni. Intreba timid:

- Cine e?

Si din nou vocea groasa:

- Ei, cum adica, cine e? Sint eu, Mosu!

Abia atunci intelese Coziana de ce vocea i se paruse cunoscuta, desi nu il mai auzise niciodata vorbindu-i: semana cu un fosnet plin de frunze. Mai degraba se emotiona decit se sperie, si il intreba:

- Cum se face ca n-ai vorbit pina acum?

- Poate nu era timpul, ii raspunse Mosu, scuturindu-si un pic frunzele.

- Ce vrei sa spui? intreba nedumerita Coziana.

- Uite-asa, e un timp pentru toate. Si, inainte de toate: numele meu adevarat este Barum.

- Barum? Sopti Coziana. Ce nume ciudat! N-am mai auzit un astfel de nume.

- Hm… daca stau sa ma gindesc bine si numele tau e destul de ciudat…

Coziana se rusina deodata- Da, asa e, sopti ea.

- Barum e un nume stravechi, mai vechi decit timpurile, un nume pe care oamenii l-au uitat de mult.

- De ce l-au uitat? vru sa stie Coziana.

- Hm… e o poveste mai lunga, si daca ai rabdare pot sa ti-o spun.

- Te rog, te rog, vreau! il implora Coziana.

- Bine, dar trebuie sa ma crezi pe cuvint. Imi promiti?

- Sigur ca da, cum sa nu te cred eu pe tine, Mosule!… adica, am vrut sa zic, Barum…

- Bine, asculta. Si mosul isi infoie inca o data coroana, incepindu-si povestea.

E greu sa ne inchipuim acum o lume fara copaci, si totusi a fost o vreme cind frunzele lor nu adumbreau pamintul, pasarile se puteau odihni numai pe virfuri de stinci, iar oamenii se incalzeau doar la focuri de paie. Iarba crestea uriasa, ca o mare in talazuri, si misuna de vietuitoare. Felurite alte plante faceau umbra pamintului, dar erau tiritoare sau pitice; de fructe nu auzise inca nimeni pe atunci. Oamenii se adaposteau in case de lut si de piatra si ciopleau unelte de piatra, os si fier.

Pe vremea aceea oamenii se imparteau in doua feluri: visatorii si constructorii. Acestia din urma nu aveau pace ziua intreaga, erau mereu ocupati sa faca ceva, sa inalte, sa ocupe aerul din jur cu roadele mintii lor, sa puna piatra peste piatra, sa vineze, sa cumpere si sa vinda, sa adune, intr-un cuvint sa schimbe totul in jur dupa completa asemanare a mintii lor. Caci oamenii acestia erau si plini de sine si oriunde se uitau isi vedeau oglindirea, ca un semn al perfectiunii lor, si totul era menit doar a le aduce bunastare. Apele lacurilor erau facute pentru a-i imita; pietrele se straduiau umile sa ii ajute; soarele era special facut spre a-i incalzi si a le da lumina, iar animalele si plantele pentru a-i hrani. Universul intreg le statea la picioare.

Cu totul altfel credeau visatorii: ei stateau la picioarele universului si invatau sa-l asculte, temindu-se sa-l schimbe si sa-l umple de tot felul de lucruri de care nu avea nevoie. Nu erau insa deloc practici, ci mai degraba neindeminatici, si socotiti drept nepriceputi de catre mindrii constructori. Numai ca visatorii, umili, zimbeau cind auzeau asa ceva, pentru ca si ei construiau, numai ca intr-un alt fel, caci turnurile lor nu erau facute din pietre, ci din vise. Se spunea ca aveau mari puteri – ca doar cu mintea puteau aduce ploaia, si faceau sa creasca iarba, si imblinzeau animalele ca prin farmec, si vindecau ranile sufletului – care vai, nu putine erau nici atunci printre oameni. Sa fi fost legenda sau nu, nimeni nu stia cu siguranta, caci daca-i intrebai, visatorii zimbeau pierduti si clatinau din cap, fara sa spuna nimic. Putini constructori se amestecau cu ei, si nu fara teama de a fi fost considerati pe urma ciudati si vorbiti pe la colturi.

De ce erau doua feluri de oameni, nimeni nu stie – pur si simplu se nasteau intr-un fel sau intr-altul, asa cum se nasteau barbat sau femeie. Ii deosebeai pe loc de visatori, intrucit aveau indeobste ochi verzi, un verde adinc, mai verde decit iarba, si par ondulat cu reflexe de bronz. Cresteau domol, pe nesimtite, fara salturi bruste; se hraneau cu ierburi si cu apa, si in loc sa omoare vietuitoarele pamintului pentru a se hrani cu ele, stateau de vorba si se imprieteneau cu ele.

Dupa o vreme insa constructorii incepura sa se uite chioris la ceilalti, si sa murmure pe la colturi ca asa nu se mai poate, ca trebuie sa puna mina sa munceasca, ca nu fac nimic toata ziua, ca dispretuiesc binele comunitatii si nu sint interesati decit de ei, ca ocupa prea mult pamint pe care constructorii ar putea sa-l foloseasca pentru casele si palatele lor, ba chiar ca anunta din timp animalele atunci cind constructorii pleaca la vinatoare, lasindu-i cu buza umflata - si cite si mai cite. Pina la urma murmurele auzite pe la colturi si soaptele innabusite devenira mai indraznete, pina cind nimeni nu sfii sa birfeasca in gura mare. Si atunci mai marii constructorilor se adunara la sfat intr-una din pietele de piatra mestesugit construite cu care se mindreau atit de mult si hotarira ca visatorii trebuie alungati de pe paminturile lor pentru totdeauna, si oriunde ar fi, constructorii ii vor izgoni pina cind nu isi vor gasi loc pe pamintul acesta.

- Cu visatori printre noi, nu vom progresa niciodata, spuse. Ne incurca mereu afacerile, ba, de multe ori, ne strica si copiii, care le calca pe urme. Nu sint buni de nimic, si in lumea noastra cine nu se face util nu merita sa traiasca. Am dreptate?

- Asa e, asa e! strigara ceilalti.

- De miine, vom porni la vinatoare de visatori! Moarte visatorilor!

- Moarte visatorilor! Strigara toti in cor, si se dusera pe la casele lor, coclind de ura si asteptind ca noaptea sa treaca mai repede si sa porneasca vinatoarea.

In grupul constructorilor insa se strecurase si un baietandru, Maruba, care, desi constructor el insusi, petrecea mult timp cu visatorii si ajunsese sa-i iubeasca. Cum auzi ingrozitoarea veste, alerga intr-un suflet sa le spuna visatorilor. O buna parte dintre ei se aflau intr-un loc ferit, intr-o vaioaga cu ierburi inalte si moi, unde noaptea se uitau la stele si spuneau povesti. Ii gasi acolo si le spuse, cu rasuflarea taiata, despre decizia mai marilor constructorilor. Atunci Ulan, unul dintre visatorii mai batrini si mai intelepti, il linisti, cu vocea lui domoala:

- Nu iti face griji, Maruba. Stiam de mult ca asta se va intimpla, si asteptam clipa asta. Dintotdeauna, stii, am fost trimisi aici cu un scop.

- Cum adica, se mira Maruba. Nu va e frica, nu vreti sa fugiti?

- Nu tocmai. Dar tu ne-ai adus vestea cea mare, si noaptea asta va fi noaptea transformarii. Si Ulan scoase un strigat ascutit si prelung, un sunet care putea fi auzit de toti visatorii, oriunde s-ar fi aflat. Era semnalul de mult asteptat.

- Mai bine te-ai intoarce inapoi, micutule Maruba, ii spuse el cu blindete, inainte sa afle ai tai.

- Nu, se impotrivi acesta. Nu mai vreau sa ma intorc. Sint rai si cruzi, vor sa va omoare, si voi sinteti prietenii mei. Nu pot sa va parasesc!

- Hm, poate ca nu sint chiar asa de rai, poate ca sint doar … sa spunem, orbi si surzi si la ce putem sa vedem si sa auzim noi. Poate ca cineva trebuie sa ramina acolo si sa ii invete, incetul cu incetul, ca lumea e si pentru altceva decit cred ei ca este… si tu ai putea fi chiar acela! Si daca nu, copiii tai, sau nepotii tai, sau nepotii nepotilor tai, cu siguranta ca ii vor invata. E cel mai bun mod in care ne poti ajuta, fii sigur.

Maruba se indupleca pina la urma, plingind. Ar fi vrut sa stie care e secretul transformarii, dar Ulan il asigura ca totul se va limpezi a doua zi in zori. Mai impotrivindu-se, mai impins de la spate, Maruba se intoarse in oras si din camaruta lui privi pe fereastra toata noaptea, mirindu-se ce fac visatorii, acolo, si cum vor scapa de furia constructorilor.

Ulan daduse semnalul Marii Transformari. Nimeni nu stie exact ce s-a petrecut in noaptea aceea, insa a doua zi in zori, cind constructorii, inarmati cu sabii si sulite si pietroaie, se pregatira sa-i inlature pentru totdeauna pe visatori din lumea lor, nu gasira pe nimeni in locurile stiute sau banuite. In loc, cresteau niste plante ciudate, cum nimeni nu mai vazuse pina atunci: cu trunchiuri groase si ramuri si multime de frunze, plante care nu se indoiau la bataia vintului si care se intindeau cit vedeai cu ochii: erau primii copaci. Din ziua aceea si pina astazi copacii s-au inmultit peste tot pamintul, si animalele s-au putut acum ascunde in paduri, iar lumea secatuita de lucrul necontenit al constructorilor a putut in sfirsit respira mai in voie. Padurile au devenit locul povestilor si al zinelor si al spiridusilor, locuri in care oamenii inca intra cu teama si cu sfiala. Fireste, constructorii, oameni practici, au stiut imediat cum sa foloseasca lemnul pentru nevoile lor, insa nu au fost niciodata cu adevarat recunoscatori pentru asta: si acum parca isi amintesc de furia stramosilor lor impotriva visatorilor si si-o indreapta, fara macar sa stie, impotriva copacilor. Insa tu, Coziana, incheie Maruba, nu trebuie sa uiti ca fiecare copac a fost cindva un om.

Coziana, fireste, il ascultase in tot acest timp cu gura cascata, scotind din cind in cind exclamatii de uimire.

- Deci asa s-au nascut, copacii, din oameni! Stiam eu, dar nimeni nu ma credea pe cuvint. Dar stii, ai uitat sa-mi spui ceva. Ce s-a intimplat cu Maruba?

Barum isi mai infoie odata frunzele, dregindu-si vocea.

- Maruba a trait mai departe printre constructori, si a fost primul care a inceput sa spuna povesti asa cum obisnuiau sa-i spuna visatorii, si a inceput sa-si invete copii si altceva decit majoritatea oamenilor faceau… I-a facut sa iubeasca animalele si copacii, sa se uite la stele si sa spuna povesti despre ele, adica i-a invatat sa… viseze. Si acum sint oameni in toata lumea care sint asa, desi, din pacate, cei mai multi oameni traiesc tot in spiritul primilor constructori.

- Stii ceva, il intrerupse Coziana. Poti sa ma inveti si pe mine secretul transformarii? Sint sigura ca il stii…

xxx

Toate astea mi le spunea Coziana in timp ce eu ii turnam inca o ceasca de ceai pe terasa balconului meu care dadea tocmai in parcul cu pricina. Ea, cu aerul cel mai serios din lume, mi-a explicat ca ia lectii de transformare, ca nu e asa de simplu, dar invata si in curind o sa ajunga la fel de inteleapta ca Barum si o sa poata sa stea de vorba cu zinele. Eu ma straduiam sa o cred, insa, trebuie sa va marturisesc ca imi venea tare greu. Am deschis gura sa-i spun ca de fapt copacii sint aici cu mult inaintea oamenilor. Ceva in privirea ei serioasa si verde m-a oprit insa. Am dat din umeri si mi-am zis ca e mai bine s-o las sa creada ce vrea, si i-am intins, zimbitoare, ceasca de ceai, gindindu-ma cu admiratie ce minunate sint reflexele de bronz din parul Cozianei. Si am rugat-o sa-mi mai spuna o poveste, ceea ce ea a facut bucuroasa.

Sigur, veti spune, un copil cu o imaginatie prea bogata, chiar prea bogata. Insa tot sint niste lucruri pe care nu mi le pot explica. De pilda, ochii Cozianei erau caprui, si eu tocmai v-am spus ca ultima oara cind am vorbit cu ea erau verzi-verzi, ca un adinc de padure. Parul ei negru odinioara se transformase intr-un blond intunecat, cu reflexe de bronz. Si in plus, nimeni nu intelegea de unde stia atitea povesti minunate, care ii implinzisera pe toti copiii din cartier. Se adunau acum cu toti in serile senine de vara in jurul batrinului copac, unde Coziana ii tinea treji si cu ochii mari cu povestile ei pina cind parintii ii culegeau pe la casele lor.

In curind a trebuit sa ma mut din vechiul cartier si de atunci nu am mai auzit niciodata de ea. Nu stiu cum insa, am senzatia ca de fiecare data cind trec pe strada strajuita de copaci pe care stau, ei fosnesc special pentru mine salutindu-ma, si imi place sa ma gindesc ca, poate, e un fel al Cozianei de a ma asigura ca exista si ca a invatat, intre timp, Secretul Transformarii.