Lumina Soarelui se strecoara intransigent prin jaluzelele albastre, observi usa scartaitoare, care s-a deschis inexplicabil, si de afara patrunde inauntru un vant care transporta un aer ciudat de proaspat si racoritor ... te chinui sa-ti stergi urdoarea din ochi, in timp ce te plimbi pana afara... unde te intampina o liniste de nedescris. Te gandesti cum e posibil, sa doarma toata lumea, la ora asta... ora care...arata 12. 12 amiaza. Nu e afara nimeni, nici o masina... si dupa un minut constati ca nici cainele vecinului care te latra non-stop, nu s-a trezit, sau poate te-a acceptat, in sfarsit, dracia de corcitura.
Te imbraci, si te hotarasti, sa afli ce-i cu ziua asta abstracta, si iesi in oras. Orasul pare mai curat ca niciodata, cladirile sunt mai iesite din comun ca altadata, iar masinile sunt parcate cuminte la locul lor. Nici vorba de aglomeratie, caci nu e vorba nici macar de un semn de viata. Niciun zgomot, niciun om pe strazi, nicio ciripeala de pasare macar... si pare-se ca nu e nici macar orasul cu care te-ai obisnuit... desi strazile, cladirile, si magazinele-s acelasi. Observi non-stopul mereu primitor cand ai nevoie de o tigara, si fara sa te gandesti fugi catre el, pe partea cealalta a strazii. Apuci sa deschizi usa. Dar ceva iti distrage atentia. Un zgomot! Te uiti reflexiv in spate, apoi catre cer. Este doar stalpul care lumineaza... adica se chinuie sa lumineze... ziua... doar clipeste abuziv, si scurtcircuitul inevitabil se produce intr-un final rapid. S-a stins. Linistea inconjoara din nou strada altadata aglomerata. Mai observi cu un sentiment melancolic vantul care danseaza lent, pe mijlocul trotuarului, cu o punga. Ii invata pasii, sus, in jos, o intoarce, si sus, si-n jos... e atat de frumos. Pare armonia estetica a momentului. Apoi o izbeste cu putere de un Mercedes. Cu tot cu un cos de gunoi, mare si verde, uitata acolo impreuna cu matura. Mercedesul porneste alarma. Asta te enerveaza, si ceva te face sa crezi ca nu-l aude nimeni in afara de tine. Intri in magazin, unde ...era sa ghicesti, nu e nimeni. Absolut nimeni. Insa rafturile sunt pline. Cu tot ce-ti doresti. Dupa 5 minute de cautare dupa cel putin un om, fie acela si mort, te enervezi deja de-a dreptul... iti vine chiar sa plangi, si fara sa stai pe ganduri iei o tigara de la pult, o aprinzi, si te asezi in fata casei, pe podea. Fumezi si te gandesti... "ce naiba s-a intamplat?" ... "Tot orasul e evacuat, si te-au uitat aici??!" ...te uiti la ceasul de pe perete, dar acela arata 5:41. Nu mai intelegi nimic. Dar iti dai seama imediat ca s-a oprit bateria. Te uiti la mobil. N-ai semnal. Ora exacta este 12:37. Trebuie sa afli ce se intampla in ziua asta stupida. Nu mai conteaza ce zi e azi, nu mai conteaza nici ora. Te ridici si alergi pe strada, strigand din rasputeri, desi urasti de obicei sa faci acest lucru. Iti amintesti ca-ti era jena sa strigi in gura mare la o poarta fara sonerie "Alo! Alo" ...acum nu te mai intereseaza. Dar te stresezi degeaba. Stii si tu, dar! ...speranta moare ultima. Moarte. Oare au murit toti? Tot orasul? Toata lumea? ...te opresti, ca te dor deja rinichii. Si transpiri. Mai striga odata! Asa. Nici un efect. Doar ecoul. Si vantul din departare. Si trece o ora, o ora si jumatate, in care ai strabatut aproape tot orasul, si ai "vizitat" aproape toate cladirile, si casele, si blocurile la ale caror interfoane intr-adevar, putei sa suni pana seara. Este clar. Toti au murit. Ori toti erau evacuati... asta insa, ar insemna ca urmeaza un dezastru... ceva...groaznic. Desi e liniste. Totul pare ca un vis frumos, dar te stresezi, caci indubitabil asta-i realitatea. Probabil vei muri, daca nu parasesti indata orasul asta nenorocit. N-ai masina. Cum sa nu ai? Parca tot orasul ti-a lasat toata averea, masinile, bunurile materiale, alimentele, tot. Animale insa... nu. Cum de au disparut si animalele, cainii, pisicii, chiar si pasarii de pe cer? ...Un animal! Mai exact... o pisica...era sa constati fericit, fiindca ai auzit un mieunat dinspre un tomperon. Ai fugit acolo, si ai cautat fara scrupule in gunoi. Pana ai dat de "faptasul" sunetului. Era o pisica de jucarie, care te enerveaza din nou la culme, si-i dai cu piciorul de sare pana la etajul 3, tintind involuntar un geam termopan, care se sparge in mii de cioburi. Langa tine zaresti un BMW. Reproduci soarta geamului mai sus amintit, si cu geamul masinii. Il deschizi, si cauti cheile, acolo unde sunt de obicei ascunse. In filmele americane sunt mereu acolo. Pe oglinda parasolarului, unde femeile se dau cu ruj, de obicei. Dar gasesti doar o chitanta veche. Repeti antrenamentul, deja fara sa-ti pese, de zeci de ori, luand masinile una dupa alta, si dupa o masina in care erau cheile, n-avea insa benzina, gasesti in sfarsit, dupa o ora de cautare masina "perfecta". Un Logan. Perfect, doar pentru faptul ca are si benzina si chei. Si parasesti orasul. De constatat insa ai de constatat aceleasi adevar lugubru ... absolut niciun semn de viata. In afara de vegetatie. Este liniste, pretutindeni, si in orasul in care ai ajuns, nici macar curent electric nu mai e.
Ce-ti ramane de facut? Sa cauti in continuare? Sa profiti de toata lucrurile lasate exclusiv tie in pustietate, de civilizatie? Ti-e foame. Dar ai ce sa mananci... alimentarele te asteapta gratuit. Ce ai putea sa faci in continuare? Sa astepti moartea? Vei avea aceasi soarta, ca si omenirea? Oare pe toata planeta erau stersi complet fiecare om si animal in viata? Chiar e posibil sa fi ramas ultimul supravietuitor? Daca da, cum? Si de ce? Se pare ca nimeni n-o sa-ti raspunda. Destept ar fi sa cauti, in continuare. Peste mari si tari. Se pare ca tot Pamantul ti-a fost oferita pe tava. Dar ce o sa faci singur? ...esti singur? Toti prietenii tai, rudele, colegii, cunoscutii, fetele...of, Dumnezeule!, chiar n-o sa le mai vezi, niciodata? Nici macar o pasare...niciunde... Cine dumnezeu a facut asta? Te hotarasti sa duci pana la sfarsit misterul. Iti ramane sa cauti, sa explorezi teritorii noi, sa vizitezi tot ce niciodata nici nu ti-a trecut pana acum prin minte. Masina oare cat o sa mai tina? Benzina... oare cat ii resursa, din benzinariile pustii, si totusi bogate? Pentru tine, cu siguranta va fi destul pentru o viata... meditezi zi si noapte despre viata. Kilometri de ganduri. Kilometri de drumuri. Kilometri de tristete. Dar si petrecerea timpului absolut liber, cu tot felul de incercari juvenile de a nu se plictisi. Usor-usor alimentele se altereaza in magazine. Iti faci insa rezervele dintr-o gradina plina de legume si fructe. Planeta se pare ca functioneaza in continuare. Dupa saptamani, dupa luni intregi. Nu e nimic in neregula. Se pare ca nu te observa. Nu esti o amenintare pentru ea. Esti doar un singur parazit. Unul marunt. Care se pare... ca va ramane chiar ultimul. Pana rezisti. Pana vei putea sa te mentii unicul reprezentant al termenului din ce in ce mai strain, numit "viata" ...

Este greu sa-ti exprimi propriile sentimente, atunci cand nici tu nu esti in tema cu ele. E mult mai greu sa scrii despre ele, atunci cand n-ai nici macar inspiratie, chef de viata, sau idei. Macar de-ai minti. N-are rost. De cand ma stiu, am fost sincer cu altii. Mai ales atunci cand era vorba despre mine. Am crezut ca e bine sa spui adevarul, sa spui ce simti, sa nu te ascunzi dupa degete, sa fii deschis ca o carte fara coperta. Am aflat apoi, ca nu intotdeuna e cea mai buna alegere. Sinceritatea poate sa-ti faca la fel de multe probleme, precum minciuna. Una mica, mica de tot, nu conteaza. Problema majora, este insa atunci, cand trebuie sa fii sincer cu tine insuti. Sa aflii ca asta lipseste in profunzime ...nu mai are rost sa discutam. Atunci ramane doar tacerea. Calea de mijloc. Daca citesti aceste randuri, iti urez bun venit in lumea prizonierului a caii de mijloc.

......

Imi trebuie o muza, un pretext ca sa pot sa continui. Am sa folosesc cateva randuri de pe blogul Tarei Duveanu: "Sa pui pe hartie sau pe monitor chestii legate de inimioara e simplu. Manutele tasteaza exact ce le dicteaza sufletelul. Sa fii in stare sa nu lasi in vazul lumii tot ce se petrece in sufletul tau e mai complicat. Dar, la fel de complicat e si sa lasi impresia ca se petrece ceva in spatele ochisorilor tai, ceva ce-ar putea parea proces cognitiv ori revarsare de sentimente peste planuri si idei despre viata."

De cand ma stiu, m-am enervat incontinuu pe prostioare mici, ce-mi stateau in cale, pana sa-mi simt norocul din nou cu mine, care intotdeuna a aparut si m-a scos din viata asta mizerabila, si mi-a facut viata pentru un scurt timp asa cum imi doream intotdeuna. Era un sut in cur mult asteptat, ce m-a coordinat pe calea predestinata, atunci cand m-am pierdut in detalii, si nereusitele treptate n-au facut altceva decat sa ma demoralizeze. De cele mai multe ori am asteptat mult. Si eram slabit. Fara vlaga. Fara chef de viata. Singura scapare era doar asteptarea deghizata in somn. Dormeam. Mult. Imi acumulam energiile de rezerva. Intre timp m-am mai enervat, ba ca soarele arde prea tare si traspir, ba ca sufla vantul si-mi ciufuleste freza, ca telefonul mobil nu sta nicodata in buzunarul meu cum trebuie, ca nu am bani tocmai cand am nevoie, ca am uitat in repetate randuri ceva acasa, ca am uitat sa-mi incarc mp3 playerul, ca m-am grabit de fiecare data ca prostul si iar am intarziat, ca lista poate sa continua si ca m-am saturat. Ma-m saturat de mine. Asta nu sunt eu. Imi astept norocul. Nu se iveste pe orizont, deocamdata. Nici macar un pic. Nu pot sa-mi exprim gandurile, nu pot sa vorbesc normal cu altii, balbai, si uit cuvinte. Sunt stresat, dar il maschez bine. Altii habar n-au ce se petrece cu mine. Asta fiindca nici eu nu stiu, dar las o impresie ca sunt doar plictisit. Pe de o parte chiar sunt. Pe de o alta parte sunt prea coleric sa fiu demn de bagat in seama. Trasatura asta ma impiedica si in incercarea de a scrie ceva consistent, de a imortaliza niste ganduri notabile, fiindca, chiar daca mai am din cand in cand cate o idee iluminata de un curcubeu, nuanta se schimba fara sa vreau, si deja am uitat ideea primordiala. Uit cum si ce vroiam sa incep, si mai bine il las, inevitabil, sa se risipeasca. Si trece ziua. Si ma doare capul...des. Si ma ametesc. As vrea sa lesin. Macar o data. Sa vad cum e. Nici vorba. In viata mea n-am lesinat. Eu raman mereu in picioare. Eu rezist, orice ar fi.

Tind sa termin ce am de scris, il citesc o data cap-coada, si-mi dau seama, ca n-are nici o logica. Este total lipsita de sens. Imi dau seama ca nu stiu ce-i cu mine. Daca ma gandesc o secunda lucid, o sa ajung la concluzia, ca nu e abslout nimic in neregula. Ma stresez degeaba, filosofez aiurea, si am nevoie doar de relaxare. Sau tocmai, de actiune, de aventura, de pericole antrenante. Sau pur si simplu de o schimbare. Articolul n-a iesit deloc asa cum mi-am dorit. Este enervant. Si bineinteles, ma si enervez. Dar ...macar stiu ca, ma enervez, deci exist.