Yahoo! 360° News | Beta Feedback
Start your own Yahoo! 360° page

Toti vedem la fel.Dar,nu vezi ceea ce vezi,ci ceea ce visezi ca vezi,si nu visezi la ceea ce vezi,ci la ceea ce ai vrea sa vezi.Visul are legea lui.Viata n-are legea visului.

1 - 5 of 33 First | < Prev | Next > | Last

Round and round thoughts Full Post View | List View

Am mai multe articole pe acest blog decat ai crede.Mai am 16, etichetate cu "mature content", deci ADD ME sa le vezi ;)

Viaţa de după mâine
Lumina Soarelui se strecoara intransigent prin jaluzelele albastre, observi usa scartaitoare, care s-a deschis inexplicabil, si de afara patrunde inauntru un vant care transporta un aer ciudat de proaspat si racoritor ... te chinui sa-ti stergi urdoarea din ochi, in timp ce te plimbi pana afara... unde te intampina o liniste de nedescris. Te gandesti cum e posibil, sa doarma toata lumea, la ora asta... ora care...arata 12. 12 amiaza. Nu e afara nimeni, nici o masina... si dupa un minut constati ca nici cainele vecinului care te latra non-stop, nu s-a trezit, sau poate te-a acceptat, in sfarsit, dracia de corcitura.
Te imbraci, si te hotarasti, sa afli ce-i cu ziua asta abstracta, si iesi in oras. Orasul pare mai curat ca niciodata, cladirile sunt mai iesite din comun ca altadata, iar masinile sunt parcate cuminte la locul lor. Nici vorba de aglomeratie, caci nu e vorba nici macar de un semn de viata. Niciun zgomot, niciun om pe strazi, nicio ciripeala de pasare macar... si pare-se ca nu e nici macar orasul cu care te-ai obisnuit... desi strazile, cladirile, si magazinele-s acelasi. Observi non-stopul mereu primitor cand ai nevoie de o tigara, si fara sa te gandesti fugi catre el, pe partea cealalta a strazii. Apuci sa deschizi usa. Dar ceva iti distrage atentia. Un zgomot! Te uiti reflexiv in spate, apoi catre cer. Este doar stalpul care lumineaza... adica se chinuie sa lumineze... ziua... doar clipeste abuziv, si scurtcircuitul inevitabil se produce intr-un final rapid. S-a stins. Linistea inconjoara din nou strada altadata aglomerata. Mai observi cu un sentiment melancolic vantul care danseaza lent, pe mijlocul trotuarului, cu o punga. Ii invata pasii, sus, in jos, o intoarce, si sus, si-n jos... e atat de frumos. Pare armonia estetica a momentului. Apoi o izbeste cu putere de un Mercedes. Cu tot cu un cos de gunoi, mare si verde, uitata acolo impreuna cu matura. Mercedesul porneste alarma. Asta te enerveaza, si ceva te face sa crezi ca nu-l aude nimeni in afara de tine. Intri in magazin, unde ...era sa ghicesti, nu e nimeni. Absolut nimeni. Insa rafturile sunt pline. Cu tot ce-ti doresti. Dupa 5 minute de cautare dupa cel putin un om, fie acela si mort, te enervezi deja de-a dreptul... iti vine chiar sa plangi, si fara sa stai pe ganduri iei o tigara de la pult, o aprinzi, si te asezi in fata casei, pe podea. Fumezi si te gandesti... "ce naiba s-a intamplat?" ... "Tot orasul e evacuat, si te-au uitat aici??!" ...te uiti la ceasul de pe perete, dar acela arata 5:41. Nu mai intelegi nimic. Dar iti dai seama imediat ca s-a oprit bateria. Te uiti la mobil. N-ai semnal. Ora exacta este 12:37. Trebuie sa afli ce se intampla in ziua asta stupida. Nu mai conteaza ce zi e azi, nu mai conteaza nici ora. Te ridici si alergi pe strada, strigand din rasputeri, desi urasti de obicei sa faci acest lucru. Iti amintesti ca-ti era jena sa strigi in gura mare la o poarta fara sonerie "Alo! Alo" ...acum nu te mai intereseaza. Dar te stresezi degeaba. Stii si tu, dar! ...speranta moare ultima. Moarte. Oare au murit toti? Tot orasul? Toata lumea? ...te opresti, ca te dor deja rinichii. Si transpiri. Mai striga odata! Asa. Nici un efect. Doar ecoul. Si vantul din departare. Si trece o ora, o ora si jumatate, in care ai strabatut aproape tot orasul, si ai "vizitat" aproape toate cladirile, si casele, si blocurile la ale caror interfoane intr-adevar, putei sa suni pana seara. Este clar. Toti au murit. Ori toti erau evacuati... asta insa, ar insemna ca urmeaza un dezastru... ceva...groaznic. Desi e liniste. Totul pare ca un vis frumos, dar te stresezi, caci indubitabil asta-i realitatea. Probabil vei muri, daca nu parasesti indata orasul asta nenorocit. N-ai masina. Cum sa nu ai? Parca tot orasul ti-a lasat toata averea, masinile, bunurile materiale, alimentele, tot. Animale insa... nu. Cum de au disparut si animalele, cainii, pisicii, chiar si pasarii de pe cer? ...Un animal! Mai exact... o pisica...era sa constati fericit, fiindca ai auzit un mieunat dinspre un tomperon. Ai fugit acolo, si ai cautat fara scrupule in gunoi. Pana ai dat de "faptasul" sunetului. Era o pisica de jucarie, care te enerveaza din nou la culme, si-i dai cu piciorul de sare pana la etajul 3, tintind involuntar un geam termopan, care se sparge in mii de cioburi. Langa tine zaresti un BMW. Reproduci soarta geamului mai sus amintit, si cu geamul masinii. Il deschizi, si cauti cheile, acolo unde sunt de obicei ascunse. In filmele americane sunt mereu acolo. Pe oglinda parasolarului, unde femeile se dau cu ruj, de obicei. Dar gasesti doar o chitanta veche. Repeti antrenamentul, deja fara sa-ti pese, de zeci de ori, luand masinile una dupa alta, si dupa o masina in care erau cheile, n-avea insa benzina, gasesti in sfarsit, dupa o ora de cautare masina "perfecta". Un Logan. Perfect, doar pentru faptul ca are si benzina si chei. Si parasesti orasul. De constatat insa ai de constatat aceleasi adevar lugubru ... absolut niciun semn de viata. In afara de vegetatie. Este liniste, pretutindeni, si in orasul in care ai ajuns, nici macar curent electric nu mai e.
Ce-ti ramane de facut? Sa cauti in continuare? Sa profiti de toata lucrurile lasate exclusiv tie in pustietate, de civilizatie? Ti-e foame. Dar ai ce sa mananci... alimentarele te asteapta gratuit. Ce ai putea sa faci in continuare? Sa astepti moartea? Vei avea aceasi soarta, ca si omenirea? Oare pe toata planeta erau stersi complet fiecare om si animal in viata? Chiar e posibil sa fi ramas ultimul supravietuitor? Daca da, cum? Si de ce? Se pare ca nimeni n-o sa-ti raspunda. Destept ar fi sa cauti, in continuare. Peste mari si tari. Se pare ca tot Pamantul ti-a fost oferita pe tava. Dar ce o sa faci singur? ...esti singur? Toti prietenii tai, rudele, colegii, cunoscutii, fetele...of, Dumnezeule!, chiar n-o sa le mai vezi, niciodata? Nici macar o pasare...niciunde... Cine dumnezeu a facut asta? Te hotarasti sa duci pana la sfarsit misterul. Iti ramane sa cauti, sa explorezi teritorii noi, sa vizitezi tot ce niciodata nici nu ti-a trecut pana acum prin minte. Masina oare cat o sa mai tina? Benzina... oare cat ii resursa, din benzinariile pustii, si totusi bogate? Pentru tine, cu siguranta va fi destul pentru o viata... meditezi zi si noapte despre viata. Kilometri de ganduri. Kilometri de drumuri. Kilometri de tristete. Dar si petrecerea timpului absolut liber, cu tot felul de incercari juvenile de a nu se plictisi. Usor-usor alimentele se altereaza in magazine. Iti faci insa rezervele dintr-o gradina plina de legume si fructe. Planeta se pare ca functioneaza in continuare. Dupa saptamani, dupa luni intregi. Nu e nimic in neregula. Se pare ca nu te observa. Nu esti o amenintare pentru ea. Esti doar un singur parazit. Unul marunt. Care se pare... ca va ramane chiar ultimul. Pana rezisti. Pana vei putea sa te mentii unicul reprezentant al termenului din ce in ce mai strain, numit "viata" ...
Thursday August 28, 2008 - 04:31pm (EEST) Permanent Link | 0 Comments
"ORICE AI FACE, NU CITI CARTEA FĂRĂ NUME!"

Am citit nu demult pe net despre o carte fără titlu, scrisă de un autor anonim, care aduce moartea oricui o citeşte. Ieri, în timp ce căutam pe rafturile unui supermarket ceva cadou pentru colega mea, de ziua ei, am dat şi de "Cartea fără nume". Nu i-am făcut ei cadou, cartea acesta, evident, să nu cumva s-o ia în nume de rău, ei i-am cumpărat o carte numită "Ochi de pisică", ceva gen psicho-dramatic, şi romantic pe-alocuri, de Margaret Atwood, iar mie, notoriul produs al acestui Anonymus >:D

De la bun început eşti avertizat: Nu citi cartea fără nume! ...sau fă, dar ai să mori! :)) nu e recomandat deci, superstiţioşilor. E cam absurd, dar, incitant în acelaşi timp, tocmai din cauza acestui avertisment sinistru. Cum e posibil să mori, citind o carte? Răspunsul nu ne dă nimeni, şi asta rezultă doar două lucruri. Cine l-a citit, n-a mai apucat să ne povestească despre conţinut. Ori, e o simplă strategie de marketing. Simplă la culme, dar eficient pe măsură.

Iată că totuşi, găsim ceva descrieri pe net, şi încă n-au murit. Asta fiindcă nu e altceva, decât citat după autor. Bine că el nu moare! Tocmai el, făptaşul culpat principal:
Ochiul Lunii – o piatră albastră misterioasă – a dispărut. Iar în Santa Mondega, iadul e pe cale să se dezlănţuie. Fiecare pagină pe care o întorci, fiecare capitol pe care îl citeşti, te vor aduce mai aproape de sfârşit.Nu toţi vor reuşi. Intrigile şi stilurile, multe şi diferite, pot deruta şi ameţi.Şi în tot acest timp în care vei căuta adevărul, el va fi chiar acolo, în faţa ta. Se va pogorî întunericul şi va aduce cu sine mult rău. Iar cei care au citit cartea s-ar putea să nu mai vadă lumina zilei niciodată. „ANONYMOUS"
Cartea cică conţine expresii dure, cu sens şi conotaţii sexuale, dar nu face decât să redea limbajul obişnuit din Santa Mondega, ceea ce ma face să am doar următoarea reacţie: WOW! >:)
Sanchez, barmanul, El Santino, bossul crimei, câţiva vânători de recompense şi un ucigaş plătit îmbrăcat ca Elvis, doi călugări nemiloşi, un detectiv de la Departamentul de Investigaţii Supranaturale, un poliţist pensionar care nu poate sta deoparte, un luptător cu pumnii pe un Harley Davidson, şi o întreagă şleahtă de ticăloşi nemernici se întâlnesc pe străzile pline de violenţă din Santa Mondega. Curând, o eclipsă totală de soare va arunca oraşul în întuneric, şi totul va fi scăldat în sânge. Pentru că nu trebuie să uităm de Bourbon Kid…
Tarantino se întâlneşte cu Codul lui da Vinci în acest roman senzaţional, iniţial apărut pe internet. Nu uita: oricine citeşte cartea fără nume este omorât. Iar singurul fel în care poţi afla de ce este să o citeşti şi tu….

Mă gandeam... ar fi cam dezamăgitor să afli la sfârşit, că ai să mori, în mod sigur, dar fără să-ţi spună, unde, cînd şi cum. Toţi vom muri, într-un final! E ca şi cum aş scrie o carte, şi comunic cititorului, că dacă citeşti această carte, vei afla că şti să citeşti ;)
Lectură plăcută.

Tags: tura_de_lectura
Friday August 15, 2008 - 04:56pm (EEST) Permanent Link | 0 Comments
Rafuieli ilicite

- Buna, sunt Tomas Gagyi..., se prezinta vizibil frustrat de situatia oarecum banala, cu toate ca deocamdata era doar randul prezentarii,
- Buuuna Tomas, raspuns in cor enorm de plictisiti, si cu o rezonanta a unui amin de la slujba de duminica, dupa care cel din spatele microfonului, putin mai destins, in timp ce-si sterge transpiratia de pe frunte, continua:
- ...imi este cam greu, chiar acum, sa-i spun pe nume ... este vorba de dragoste (rasufla usurat, convins ca nu a inceput bine conversatia, dar a schimbat directia repede)... era la sfarsitul verii trecute, a urmat si o toamna minunata, dar, s-a terminat, dupa cum era de asteptat, la inceputul iernii. S-a terminat brusc, ... si nu eu eram cel care a pus punct acestei relatii ...sa-i spunem ciudate, eu eram insa, de vina, caci, am fost prea sigur pe sine, ca sunt in sfarsit iubit, dar nu oricum, iubit fara margini, irevocabil, cel putin aparent, si am ezitat sa arat ca simteam si eu la fel. Asta fiindca, chiar nu eram indragostit. Eram frustrat mereu de ochii lumii, si eram, ca de obicei, sincer. Sincer in subiecte tabu, sincer chiar si atunci cand doare, si sarcastic in umor ...n-am fost insa sincer cand am rostit "Te iubesc", n-am fost in stare, sa fiu credibil, si la inceput asta nici nu parea a fi o problema, eram iubit oricum, demential.

Omul nostru s-a pierdut deja in speech, dar, in timpul rostirii cuvantului "Te iubesc" din context, i s-a schimbat pentru o milisecunda timbrul vocal, l-a rostit plin de senzualitate, dar in acelasi timp cu o tristete efemera si sinceritate neascunsa, de parca ar vorbi fata in fata cu persoana iubita, si nu in fata unui public, care stau pe scaune si sunt din ce in ce mai plictisiti, dar totusi, atenti, e greu sa distingi in situatia asta, e cam obscur. Exact atunci insa, a observat si publicul, ca susoteau intre ei, unii au trantit un zambet dispretuitor, ceea ce l-a cam readus cu piciorul pe pamant pe cel care-si asuma rafuiala in public, si dupa o scurta ezitare a schimbat placa, sa clarifice in sfarsit situatia:
- Este vorba de o fata! ...iubesc o fata, de 14 ani, 14 impliniti abia anul acesta ...eu am 22.
Vroia sa plece in graba, regretand ca a dezvaluit aceste lucruri personale, bucurandu-se totusi ca a reusit sa o spuna in fata celorlalti, sa scape de reticientele etice. A mai revenit la microfon sa spuna cu un glas sobru "Multumesc. La revedere", si a plecat printre randurile oamenilor, dintre care unii au inceput foarte greu, neconvingator, dar totusi sincer, sa aplaude. Poate doar din respect, dar imediat ce noul membru la terapia in grup a iesit pe usa, s-a facut liniste, si altcineva, gras, cu cosuri, complexat si emotionat la culme, s-a pregatit sufleteste, sa-si destainuie problemele sale, ce pot fi rezolvate doar individual, dar, primul pas ar fi, sa si-l asume.

Friday August 15, 2008 - 04:55pm (EEST) Permanent Link | 0 Comments
Ma enervez, deci exist

Este greu sa-ti exprimi propriile sentimente, atunci cand nici tu nu esti in tema cu ele. E mult mai greu sa scrii despre ele, atunci cand n-ai nici macar inspiratie, chef de viata, sau idei. Macar de-ai minti. N-are rost. De cand ma stiu, am fost sincer cu altii. Mai ales atunci cand era vorba despre mine. Am crezut ca e bine sa spui adevarul, sa spui ce simti, sa nu te ascunzi dupa degete, sa fii deschis ca o carte fara coperta. Am aflat apoi, ca nu intotdeuna e cea mai buna alegere. Sinceritatea poate sa-ti faca la fel de multe probleme, precum minciuna. Una mica, mica de tot, nu conteaza. Problema majora, este insa atunci, cand trebuie sa fii sincer cu tine insuti. Sa aflii ca asta lipseste in profunzime ...nu mai are rost sa discutam. Atunci ramane doar tacerea. Calea de mijloc. Daca citesti aceste randuri, iti urez bun venit in lumea prizonierului a caii de mijloc.

......

Imi trebuie o muza, un pretext ca sa pot sa continui. Am sa folosesc cateva randuri de pe blogul Tarei Duveanu: "Sa pui pe hartie sau pe monitor chestii legate de inimioara e simplu. Manutele tasteaza exact ce le dicteaza sufletelul. Sa fii in stare sa nu lasi in vazul lumii tot ce se petrece in sufletul tau e mai complicat. Dar, la fel de complicat e si sa lasi impresia ca se petrece ceva in spatele ochisorilor tai, ceva ce-ar putea parea proces cognitiv ori revarsare de sentimente peste planuri si idei despre viata."

De cand ma stiu, m-am enervat incontinuu pe prostioare mici, ce-mi stateau in cale, pana sa-mi simt norocul din nou cu mine, care intotdeuna a aparut si m-a scos din viata asta mizerabila, si mi-a facut viata pentru un scurt timp asa cum imi doream intotdeuna. Era un sut in cur mult asteptat, ce m-a coordinat pe calea predestinata, atunci cand m-am pierdut in detalii, si nereusitele treptate n-au facut altceva decat sa ma demoralizeze. De cele mai multe ori am asteptat mult. Si eram slabit. Fara vlaga. Fara chef de viata. Singura scapare era doar asteptarea deghizata in somn. Dormeam. Mult. Imi acumulam energiile de rezerva. Intre timp m-am mai enervat, ba ca soarele arde prea tare si traspir, ba ca sufla vantul si-mi ciufuleste freza, ca telefonul mobil nu sta nicodata in buzunarul meu cum trebuie, ca nu am bani tocmai cand am nevoie, ca am uitat in repetate randuri ceva acasa, ca am uitat sa-mi incarc mp3 playerul, ca m-am grabit de fiecare data ca prostul si iar am intarziat, ca lista poate sa continua si ca m-am saturat. Ma-m saturat de mine. Asta nu sunt eu. Imi astept norocul. Nu se iveste pe orizont, deocamdata. Nici macar un pic. Nu pot sa-mi exprim gandurile, nu pot sa vorbesc normal cu altii, balbai, si uit cuvinte. Sunt stresat, dar il maschez bine. Altii habar n-au ce se petrece cu mine. Asta fiindca nici eu nu stiu, dar las o impresie ca sunt doar plictisit. Pe de o parte chiar sunt. Pe de o alta parte sunt prea coleric sa fiu demn de bagat in seama. Trasatura asta ma impiedica si in incercarea de a scrie ceva consistent, de a imortaliza niste ganduri notabile, fiindca, chiar daca mai am din cand in cand cate o idee iluminata de un curcubeu, nuanta se schimba fara sa vreau, si deja am uitat ideea primordiala. Uit cum si ce vroiam sa incep, si mai bine il las, inevitabil, sa se risipeasca. Si trece ziua. Si ma doare capul...des. Si ma ametesc. As vrea sa lesin. Macar o data. Sa vad cum e. Nici vorba. In viata mea n-am lesinat. Eu raman mereu in picioare. Eu rezist, orice ar fi.

Tind sa termin ce am de scris, il citesc o data cap-coada, si-mi dau seama, ca n-are nici o logica. Este total lipsita de sens. Imi dau seama ca nu stiu ce-i cu mine. Daca ma gandesc o secunda lucid, o sa ajung la concluzia, ca nu e abslout nimic in neregula. Ma stresez degeaba, filosofez aiurea, si am nevoie doar de relaxare. Sau tocmai, de actiune, de aventura, de pericole antrenante. Sau pur si simplu de o schimbare. Articolul n-a iesit deloc asa cum mi-am dorit. Este enervant. Si bineinteles, ma si enervez. Dar ...macar stiu ca, ma enervez, deci exist.

Tags: sentimental, ma_enervez_deci_exist!
Tuesday August 5, 2008 - 01:21pm (EEST) Permanent Link | 0 Comments
Faţă în faţă cu faţa mea
Un exercitiu in fata oglinzii. Mereu mi s-a parut interesant cat de mult difera partea dreapta si partea stanga a fetei, la fiecare om.
Raspunsul stiintific al acestei asimetrii ar fi functiile creierului pe partea stanga, si dreapta. Partea stanga a creierului are in control gandirea logica, obiectiva si analitica, deci aici se "ascunde" inteligenta, iar partea dreapta raspunde la intuitie, subiectivitate si sentimente. Totodata, expresia creierului drept se vede pe fata stanga, si vice-versa. Asa si cu legatura urechilor cu creierul.
Un raspuns estetic ar fi la fel de coerent, deoarece, multi dintre noi, am arata ca niste extraterestii daca am avea fete total simetrice, dar, mai sunt si exceptii.

M-am uitat in oglinda, si am constatat urmatoarele lucruri: partea stanga a fetei mele are o privire mai ..."smechera", cat timp cea din partea dreapta mai serioasa. Vorbesc, evident, de partile reale ale fetei, caci stim ca oglinda nu arata imaginea invers, ci acelasi imagine, fata in fata cu tine. Ceea ce ne cam deruteaza uneori. E o greseala sa crezi, ca exact asa te vad si altii...ei vad exact imaginea inversa. Dar sa lasam asta. Am mai observat ca atunci cand zambesc, zambesc cu pofta si cu buze largi pe partea stanga, pe cand partea dreapta ...nici macar nu afiseaza un zambet real, pare mai trist, nu stie sa zambeasca... pare mai concentrat pe realitate. Vazandu-ma pe o poza, cu ochii inchisi, constat ca am o trasatura mai vizibila pe partea dreapta a fetei, unde arat intr-adevar de parca as dormi, cand partea stanga ma tradeaza, sugereaza prin mimica ca e gata oricand sa se trezeasca, ca doar "se preface" ca doarme.

Functiile creierului stang raspund la perceptiile, intelegerea si memorarea faptelor, cuvintelor si limbilor, denumirilor, realitatii, prezentului si trecutului, matematicii si stiintelor, sunt esentiale pentru orientare, nevoia de siguranta, formalitati, senzatie de a stie, si are o orientare spre detaliu. In schimb, creierul drept e cel care reactioneaza atunci cand ne vine sa ne bazam pe sentimente, sa ascultam "inima", sa folosim imaginatia, fanteziile, visele, ne face sa memoram imagini si simboluri, sa analizam prezentul si viitorul, si este cel care da randament atunci cand credem, atunci cand intelegem functionarea obiectelor, posibilitatile prezentului, ne face sa fim impetuosi si sa ne asumam riscuri.

Tags: favorites
Friday July 25, 2008 - 03:45pm (EEST) Permanent Link | 0 Comments

Add Round and round thoughts to your personalized My Yahoo! page:

Add to My Yahoo!RSS About My Yahoo! & RSS
1 - 5 of 33 First | < Prev | Next > | Last