fiecare are povestea sa. mai tristă sau mai veselă, mai reală sau mai fictivă, mai frumoasă sau mai urâtă. unii aleg să şi scrie despre asta. iar ceilalţi pot să citească. sau nu.

da, e la modă. să ai blog, să laşi comment-uri, să scrii câte o însemnare ori de câte ori ai pierdut sau ai găsit ceva. lucruri mărunte. pentru ceilalţi sau pentru tine. cineva spune că împleteşte cuvinte. până la urmă, asta şi faci. ţeşi realitatea în alte nuanţe, îmbraci în cuvinte şi dai formă unor adevăruri sau unor născociri. pentru câteva clipe, devii scriitor. apar şi cititorii. care te critică sau nu. te transformi în cititor. şi, încet, încet, în dependent de acest curent al cvasi-creaţiilor. mai mult sau mai puţin literare.

acum, de ce ar citi cineva refulările sau depresiile mele? de ce scriu atunci când simt că-mi cade lumea-n cap şi nu când sunt veselă? "la dracu, nu e nevoie să mă dau interesant cu problemele mele"... nu, nu te dai interesant. poate că nu ai cui să le spui. sau poate că prietenii tăi nu te ascultă cu aceeaşi răceală cu care o face monitorul. ori poate nu îndrăzneşti să le spui ce vise ai. pe blog poţi să spui adevărul, dar să pretinzi că aberezi.

superficial? cu siguranţă. profunzi în superficialitate. trend? mai mult ca sigur. toţi o apă şi-un pământ? uneori, spiritul de turmă prinde...

de ce nu mai scriu? de ce sunt absentă? de ce bulversată? de ce mă întrebaţi? de ce mă întreb? da, aveai dreptate. am prea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri. am rămas un copil. curios şi nedumerit, cu semnul întrebării mereu la colţul gurii. un copil ce caută uneori răspunsuri şi câteodată întrebări. un copil mai mare, care de multe ori nu înţelege "încotro". un copil ştrengar şi uneori hoinar, un copil cu nume comun şi vise banale. un copil ce îşi dorea 21 de trandafiri albaştri sau măcar unul alb. un copil îndrăgostit de braţele tale şi de pernele mari. un copil adunat din file nescrise şi şoapte nestinse. un copil ce cântă şi adoarme sperând. un copil. şi atât.

îmi fumez liniştită singurătatea. nu mă mai pot juca. nici de-a fata care zâmbeşte atunci când o mână îmi ridică colţurile gurii. nici de-a cea care stă dreaptă, înfruntând totul cu umerii ridicaţi şi fruntea sus. acum nu sunt aşa... mă las încovoiată sub greutatea gândurilor mele, sub amintirea atingerii tale, sub o dorinţă ce se stinge treptat, sub mâna-ţi ce nu cade greu pe trupul meu.

nu mai fac planuri. demult. nu mai caut să trăiesc între limite. mă pierd în fiecare zi în labirinturi noi. din unele ies, în altele rămân. respir placid unele momente şi le trăiesc intens pe altele. ajung însă la aceeaşi destinaţie. tristă şi goală.

s-au dezgolit mai întâi de secrete. şi apoi de haine. totul pe un ton nervos. ea, o intrusă în lumea lui. explora atmosfera cu un aer sfios. el, stăpân pe universul şi pe frustrările sale, a ales întunericul şi joaca. s-au atins mai încet sau poate mai repede. s-au plăcut mai mult sau poate mai puţin. şi-au mirosit pielea, palmele şi buzele. au gâfâit uşor, ca o dorinţă stinsă. au adormit apoi, goi şi reci. aproape doar fizic.

s-a temut la început şi a plecat la sfârşit... fiecare pe drumul lui.