Am simtit nevoia sa ies din casa. Sa ma misc, sa colind, sa conduc masina ascultand muzica.

Zis si facut.

Pe drum tot imi cadeau ochii pe nivelul de motorina si desi aveam destula...am decis sa alimentez ca sa stau fara grija. Am oprit. Am alimentat.

Si acum plateste daca ai cu ce…caci uitasem portofelul acasa. Hi, Hi!

Da si suna prietenii. Untr-un final, dupa vreo 30 min de stat pe o banca si admirat norii si ascultat pasarelele…am fost salvata. Multumesc Simona pentru o discutie de alte 20-30 min pe banca, in mijlocul unui “nowhere” cu un nume pe care nu-l stiu.

Am decis sa-mi continui drumul, dar nu inainte de a vizita “toaleta”.

Dupa ce am devenit “happy” mai iesi din toaleta daca poti sau daca reusesti sa gasesti clanta care nu exista.

Da-i si tipa.

Si tipa.

Si tipa.

Aud pasi. Devin fericita, dar nu pentru mult timp caci imi dau seama ca nici pe cealalta parte nu exista clanta. Sunt salvata si de aceasta data si ajung sa ma intreb „Oare sa-mi mai continui drumul sau au fost destule semne ca sa-mi spuna <<Go Home!!!>>”?

Decid sa-l continui.

Ce am descoperit?

- locul unde doream sa ajung era doar la 2km de benzinaria cu pricina.

- cautand locul de unde sa admir peisajul, am descoperit ca drumul era inundat de o garla plina de cele mai frumoase si talentale soprane broscute

- ca acolo era locul, atunci era momentul sa ma opresc, sa tac, sa admir, sa ma bucur alaturi de tantari, broaste si glasul linistitor al naturii.

PS: Am uitat de caini. Cand mi-am asezat paturica a inceput o satra de caini sa alerge spre mine. De 2 ori am fugit in masina (desi iubesc cainii am zis sa nu ma risc). A 3-a oara am decis sa nu ma mai misc, ca acela era locul meu. Dar a fost haios sa imi iau patura si catrafusele si sa alerg repejr, repejor la masina...apoi din nou pe "front"...

O zi parca desprinsa din povestile cu Stan si Bran...