* 34 Voir, par exemple, Michael Palumbo, « What Happened to Palestine ? The Revisionists (...)
35Alors qu’un autre groupe d’orientalistes soutient que Morris a attaché trop d’importance aux actions israéliennes, par rapport à d’autres facteurs, dans son explication des origines du problème des réfugiés palestiniens, de nombreux autres critiques ont estimé que les conclusions de Morris permettaient encore à Israël de s’en tirer assez bien. Une observation, fréquemment faite dans les commentaires d’auteurs occidentaux ou palestiniens, est que les preuves présentées dans le livre suggèrent un degré de responsabilité israélienne bien supérieur à ce qui est admis en conclusion34. Néanmoins, en dépit des faiblesses de sa conclusion, l’ouvrage de Morris reste une contribution remarquable, originale, scientifique, et très importante pour l’étude d’un problème clé du conflit israélo-arabe.
Les relations israélo-jordaniennes
36Un quatrième enjeu, source de vive controverse en Israël, est la nature des relations israélo-jordaniennes et, plus spécifiquement, l’affirmation d’une collusion, ou du moins d’un accord tacite, entre le roi Abdallah et l’Agence juive entre 1947 et 1949. L’existence d’une connivence entre ces deux parties est depuis un certain temps de notoriété publique et les deux rencontres entre Golda Meir et Abdallah en novembre 1947 et mai 1948 ont même été mises en scène dans des films populaires. L’accusation de collusion n’est pas nouvelle non plus. Elle a été lancée dans un livre publié par le colonel Abdallah al-Tall, qui avait servi de messager entre Abdallah et la partie juive, après son coup d’État manqué et sa défection au service de l’Égypte35. Une mise en cause du même ordre a pesé contre Ben Gourion dans le livre que le lieutenant-colonel Israël Baer a rédigé en prison après sa condamnation pour espionnage au service de l’Union soviétique36. Abdallah al-Tall condamnait la trahison d’Abdallah envers ses frères arabes et son abandon intéressé des Palestiniens. Baer jugeait Ben Gourion coupable d’un pacte diabolique avec les forces de la réaction arabe et de l’impérialisme britannique. Une kyrielle de livres et d’articles sur les relations entre sionistes et hachémites ont en outre été composés par des universitaires israéliens, dont les plus récents sont ceux de Dan Schueftan et Uri Bar-Joseph37. Pourtant, dans la dernière moisson d’ouvrages sur ces relations bilatérales assez peu ordinaires, c’est mon ouvrage Collusion across the Jordan qui est passé à la notoriété des deux côtés du Jourdain et a été pris pour cible par les historiens de la « vieille école ».
* 35 Abdallah al-Tall, KârithatFilastîn : Mudhakkirât ‘Abdullâh at-Tall, Qâ’id Ma‘rakat (...)
* 36 Op. cit.
* 37 Dan Schueftan, Optzya Yardenit : Israel, Yarden Vehapalestinim (L’option jordanienne : (...)
37La thèse centrale que je soutiens dans ce livre est qu’un accord oral a été passé en novembre 1947 entre Abdallah et l’Agence juive dans le sens d’une partition de la Palestine entre la Transjordanie et l’État juif à naître, au terme du mandat britannique ; et que cet accord a constitué la base d’une politique de retenue mutuelle pendant la guerre israélo-arabe et du maintien de la collaboration après-guerre. Une dernière thèse du livre affirme que la Grande-Bretagne connaissait et approuvait cet accord secret entre Hachémites et sionistes pour une partition qui ne suivrait pas les lignes du plan de partage de l’ONU.
* 38 Tsahal, Toldot Milhemet Hakomemiyut (Histoire de la guerre d’Indépendance), Tel-Aviv, (...)
* 39 Par exemple, dans l’entretien de cet auteur avec Yigael Yadin, chef d’état-major en titre en (...)
38Cette idée remet en cause la vision traditionnelle du conflit israélo-arabe comme problème tout au plus bipolaire, dans lequel un monde arabe monolithique et animé d’une hostilité implacable s’oppose aux Juifs. Elle suggère au contraire que les dirigeants arabes étaient profondément divisés sur la façon de régler la question sioniste, et que l’un d’entre eux était favorable à un accord avec l’Agence juive pour un partage de la Palestine aux dépens des Palestiniens. Cette thèse sape également la version héroïque qui représente Israël cerné par une chaîne ininterrompue d’ennemis arabes et contraint de repousser une attaque concertée sur tous les fronts. Sans surprise, l’histoire officielle de la guerre d’Indépendance néglige ne serait-ce que de faire mention de l’accord informel avec Abdallah38. Lors même que cette entente est admise, la ligne officielle est qu’Abdallah est revenu sur ses engagements au moment critique, et que cet épisode n’eut pas d’influence, ou seulement de façon marginale, sur le déroulement de la guerre39.
* 40 Shabtai Teveth, « Charging Israel with Original Sin », p. 28.
39Ressassant la ligne officielle, Shabtai Teveth nie avec véhémence que les dirigeants juifs aient jamais été impliqués dans une telle collusion, ou aient eu un allié du côté arabe. Il admet en grimaçant qu’« Israël et la Jordanie maintinrent un certain dialogue », mais soutient ensuite que « tout au plus, il n’y avait entre eux qu’un accord de convenance… Il n’y eut rien, dans une telle entente, qui pût suggérer une collusion destinée à tromper une tierce partie, en l’occurrence les Arabes palestiniens40 ». Là encore, quiconque croit cela est d’une crédulité sans limites. Si tout ce qui passait entre Israël et la Jordanie était un dialogue, il devait s’agir d’un dialogue d’un genre bien curieux, puisqu’il dura trente ans, qu’il fut tenu dans la clandestinité, qu’il concernait un rival commun, et qu’en conséquence de l’argent passait d’une poche à l’autre. Le dialogue fut interrompu entre mai et août 1948, cela est hors de doute. Pourtant, si l’on considère cette relation sur le long terme, certainement les termes de « partenariat stratégique », voire de « pacte diabolique » seront plus adéquats que celui de dialogue.
40Teveth est, de toute évidence, si infatué de la doctrine de l’immaculée conception d’Israël qu’il est absolument imperméable à toute preuve allant en sens contraire. Il a tranché la question une bonne fois pour toutes, et il ne veut pas être troublé par les faits. Son article fournit un bon exemple de l’absurde prolixité dont les historiens de la vieille école sont capables afin de réprimer des vérités déplaisantes sur la venue au monde d’Israël. À en juger par les normes brutales des relations internationales, le jeu de l’intérêt et du hasard entre les sionistes et le souverain hachémite n’était ni extraordinaire ni spécialement répréhensible. Les deux parties agirent avec pragmatisme dans leur propre intérêt. Le problème ne survient que lorsque l’on considère l’affirmation selon laquelle l’attitude d’Israël se fondait sur la morale plutôt que sur l’intérêt bien compris.
* 41 Avraham Sela, « Transjordan, Israel and the 1948 War : Myth, Historiography and Reality », (...)
41Les relations entre la Transjordanie et Israël dans la guerre de 1948 ont été récemment passées en revue par Avraham Sela dans un article de soixante-six pages dans les Middle Eastern Studies. L’utilisation d’archives par Sela et son examen exhaustif de la littérature sur le sujet, en arabe tout particulièrement, en font une contribution précieuse à l’historiographie de la guerre de 1948. Cela étant, aucun des arguments que j’ai présentés dans Collusion across the Jordan ne me paraît invalidé. La thèse de Sela est que « les conditions et les hypothèses de base qui avaient constitué les fondements de l’accord oral entre Abdallah et l’Agence juive au sujet du partage de la Palestine, selon des termes fixés dès l’été 1946, ont été modifiées si profondément pendant la phase de guerre non-déclarée (décembre 1947-mai 1948) que le contenu de l’entente était dépassé et inapplicable41 ».
42Je pense que, malgré toutes les transformations, le premier accord et la longue histoire de la coopération – qui remonte à la fondation de l’émirat de Transjordanie en 1921 – ont continué à influer sur l’attitude des deux camps pendant la guerre. Sela affirme que, pendant la première phase de la guerre, les deux parties, et en particulier les Israéliens, se sont comportées selon l’adage « à la guerre comme à la guerre ». Même si cette conclusion est valide en ce qui concerne Israël, je soulignerais qu’elle est sans validité pour la Jordanie. Bien que l’accord n’ait plus été contraignant et que les contacts aient été rompus, chaque camp – et spécialement la Transjordanie – a continué à poursuivre des buts limités, et à agir avec modération à l’égard de l’autre jusqu’à la fin de la guerre. Quoiqu’ils soient devenus ennemis au plus fort du conflit, ils sont demeurés, pour citer la phrase très juste d’Uri Bar-Joseph, « les meilleurs ennemis ».
* 42 Ibid., p. 680.
43En somme, Sela nous dit que la guerre est un phénomène complexe et difficile à démêler. Sans contredit. Une des raisons en est que la guerre fait entrer en ligne de compte à la fois la politique et l’usage de la force. L’historiographie de la vieille école se préoccupe essentiellement des aspects militaires de la guerre. Je me suis efforcé de rétablir un certain équilibre en considérant le côté politique, et tout particulièrement les interactions entre politique et stratégie. Sela avance encore que « le mythe de la collusion suppose que l’on fasse l’hypothèse selon laquelle l’acceptation commune par les sionistes et les Palestiniens du plan de partage et sa réalisation pacifique étaient possibles42 ». Je ne postule rien de tel. Au contraire, précisément parce que les Palestiniens ont rejeté la partition, je considère la collaboration entre Abdallah et l’Agence juive comme une stratégie raisonnable et réaliste pour chacune des parties concernées. En d’autres termes, je considère que, pendant la période 1947-1949, Israël n’avait pas d’option palestinienne, ni aucune autre option arabe, à l’exception de la piste jordanienne. Le roi Abdallah était le seul chef d’État arabe prêt à accepter le principe d’un partage et la coexistence pacifique avec un État juif, après que les poussières de la guerre seraient retombées. De mars à avril 1948, cet accord fut mis à rude épreuve par la poursuite de l’offensive juive. Dans la période allant de mai à juillet 1948, les deux parties en vinrent aux mains. Du point de vue d’Abdallah, dans la perspective de la conciliation de l’après-guerre, ce n’était qu’une fitna, une querelle de famille, et les Juifs avaient commencé. Après l’explosion de violence initiale, les deux camps commencèrent à dégager leurs poings, ainsi que cela se produit dans ce type de disputes.
* 43 Avi Shlaim, The Politics of Partition : King Abdullah, the Zionists and Palestine, 1921-1951, (...)
* 44 Ibid., p. VIII.
44Reste à savoir si le terme « collusion » est approprié pour décrire les relations entre Abdallah et l’Agence juive, puis l’État d’Israël. Certaines des critiques du livre ont porté sur son titre plutôt que sur son contenu. C’est pour cette raison que dans la version abrégée et révisée parue en livre de poche, j’ai adopté un titre plus neutre, The Politics of Partition43. Dans la préface de cette nouvelle édition, j’explique que, tout en ayant abandonné le terme dérangeant du titre, j’étais toujours d’avis que le lien entre Israël et la Jordanie relevait, au moins sur certains points, de la « collusion » : « Cela se passait sous un fin voile de secret ; son existence était niée avec ferveur par ceux qui y participaient ; c’était dirigé contre une tierce partie ; cela impliquait une bonne dose de manigances en sous-main et de cabales ; et c’était consciemment et délibérément destiné à mettre sous le boisseau la volonté de la communauté internationale, exprimée par l’Assemblée générale des Nations unies, en faveur de la création d’un État arabe indépendant sur une partie de la Palestine44. » À la réflexion, je regrette plutôt d’avoir changé le titre de mon livre. Le titre original était bien vu. La collusion est un terme qui en vaut bien d’autres pour décrire les relations souterraines entre le souverain hachémite et le mouvement sioniste pendant la période 1921-1951, en dépit du violent intermède de l’été 1948.
Les buts de guerre arabes
45En lien étroit avec les relations israélo-jordaniennes se pose le problème des buts de guerre arabe en 1948, cinquième pomme de discorde entre la vieille école historique et les nouveaux historiens. La question est la suivante : pourquoi les États arabes ont-ils envahi la Palestine avec leurs armées régulières le jour de l’expiration du mandat britannique et de la proclamation de l’État d’Israël ? La réponse sioniste traditionnelle est que la motivation de l’invasion était de détruire l’État juif naissant et de jeter les Juifs à la mer. La réalité est plus complexe.
46Il est vrai que tous les États arabes, à l’exception de la Jordanie, ont rejeté le plan de partition de l’ONU. Il est exact que sept armées arabes envahirent la Palestine dès le lendemain de la proclamation de l’État d’Israël. Il est vrai que l’invasion fut accompagnée de rhétorique sanguinaire et de menaces de jeter les Juifs à la mer. Il est juste que, en plus des armées arabes régulières et de l’Armée de guerre sainte du grand mufti de Jérusalem, divers groupes de volontaires arrivèrent en Palestine, le plus important étant l’Armée de libération arabe, soutenue par la Ligue arabe et dirigée par l’aventurier syrien Fawzi al-Qawuqji. Il est vrai, et plus important, que les experts militaires de la Ligue arabe avaient élaboré un plan unifié d’invasion et que ce plan était d’autant plus dangereux qu’il avait des objectifs plus limités et plus réalistes que ceux que supposait la rhétorique échevelée du panarabisme.
* 45 Sir John Glubb, officier britannique, commandait la Légion arabe, que lui et d’autres (...)
47Cependant, le roi Abdallah, qui reçut le commandement nominal de toutes les forces arabes en Palestine, mit en pièces ce plan par des changements de dernière minute. Ses objectifs, en envoyant son armée en Palestine, n’était pas d’empêcher la création d’un État juif, mais de se rendre maître de la partie arabe de la Palestine ; ce qui supposait d’empêcher la fondation d’un État palestinien indépendant. Dans la mesure où les Palestiniens n’avaient à peu près rien fait pour créer un tel État, la partie arabe de la Palestine serait quand même probablement passée sous le contrôle d’Abdallah sans manigances ni cabales, mais c’est encore un autre problème. Ce qui est clair, c’est que, sous le commandement de Glubb Pacha45, la Légion arabe fit tous les efforts possibles pour éviter une collision frontale et, à l’exception d’un ou deux incidents, ne fit aucune tentative pour empiéter sur le territoire alloué par les cartographes de l’ONU à l’État juif.
* 46 Voir, par exemple, Avi Shlaim, « The Rise and Fall of the All-Palestine Government in Gaza », (...)
48L’amour n’entourait pas les relations entre Abdallah et les autres chefs d’État arabes, qui le soupçonnaient d’être de mèche avec l’ennemi. Abdallah fut toujours une sorte de paria aux yeux du reste du monde arabe, et son amitié pour les Juifs n’y était pas pour peu. La Syrie et le Liban se sentaient menacés par sa vieille ambition de se rendre maître de la Grande Syrie. L’Égypte, qui menait le bloc anti-hachémite à l’intérieur de la Ligue arabe, se sentait également menacée devant les plans d’expansion en Palestine que nourrissait Abdallah. Le roi Farouk prit la décision d’intervenir en Palestine au dernier moment, contre l’avis de ses experts civils et militaires, et ce, à tout le moins, pour contrer la montée en puissance de son rival. Par conséquent, les raisons de l’invasion de la Palestine étaient plutôt mal assorties. Il n’y eut d’ailleurs pas de plan d’action arabe unique pendant la guerre de 1948. Au contraire, c’est l’incapacité des Arabes à coordonner leurs programmes diplomatiques et militaires qui fut largement responsable du désastre qui les emporta. L’objectif affirmé de l’invasion arabe, à savoir venir au secours des Palestiniens pris dans la guerre, fut précisément celui qui ne fut pas atteint. Nulle part, la distance entre la rhétorique panarabe et la réalité ne fut plus grande qu’au sujet des Arabes palestiniens46. La réalité était celle de l’égoïsme national, et chaque État arabe poursuivait ses propres buts. Ce qui était censé être une guerre sainte contre les Juifs devint rapidement une rivalité générale pour occuper le sol. La division et la discorde couraient dans les rangs de l’improbable coalition arabe, et devinrent plus profondes à chaque nouvelle défaite. Les dirigeants israéliens connaissaient ces divisions et les exploitèrent au maximum. Ainsi, ils lancèrent une offensive contre l’armée égyptienne en octobre, et à nouveau en décembre 1948, avec le ferme espoir que leur vieil ami d’Amman ne s’en mêlerait pas. Les historiens de la « vieille école », en se concentrant presque exclusivement sur les opérations militaires de 1948, aboutirent à l’image familière d’une guerre israélo-arabe dans laquelle les Arabes se retrouvaient tous derrière un but unique, et où tous étaient désireux de défaire et de détruire Israël. Rétrospectivement, pourtant, la configuration politique du camp arabe en 1948 apparaît bien plus compliquée, et les motivations de l’invasion de la Palestine tout autrement variées.
La paix fuyante
49Le dernier, mais non le moindre, des contentieux dans le débat entre la vieille école et les nouveaux historiens est la question de savoir pourquoi la paix s’est révélée impossible à atteindre après la première guerre israélo-arabe. Au cœur de l’interprétation de la vieille école se trouve la notion d’intransigeance arabe. Selon cette version, Israël a déployé des trésors d’activité pour obtenir une solution de paix au conflit, mais tous ses efforts se sont heurtés à l’écueil de l’intransigeance arabe. Les nouveaux historiens pensent que l’Israël de l’après-guerre étaient plus intransigeant que les États arabes et qu’en conséquence cet État porte une grande part de responsabilité dans le cul-de-sac où l’on s’est retrouvé après la cessation officielle des hostilités47.
* 47 Simha Flapan, op. cit., « Septième mythe » ; Avi Shlaim, Collusion across the Jordan ; (...)
50Les preuves qui appuient la nouvelle interprétation proviennent pour l’essentiel des dossiers du ministère israélien des Affaires étrangères. Ceux-ci sont un filon de preuves des signes de paix des Arabes et de leur disposition à négocier avec Israël dès septembre 1948. Les deux thèmes centraux de la dispute étaient les réfugiés et les frontières. Chacun des États arabes s’était préparé à négocier directement avec Israël et à marchander sur l’un et l’autre enjeu.
* 48 Avi Shlaim, « Husni Zaim and the Plan to Resettle Palestinian Refugees in Syria », dans Journa(...)
51Abdallah proposa un projet de solution politique globale avec Israël en échange de certaines concessions territoriales, en particulier un couloir reliant la Jordanie à la Méditerranée, qui lui aurait permis de rembarrer ses critiques arabes qui l’accusaient de faire une paix séparée avec Israël. Le colonel Husni Zaim, qui prit le pouvoir en Syrie en mars 1949 et fut renversé quatre mois plus tard, offrit à Israël une paix totale avec échange d’ambassades, relations économiques normales et l’installation de 300 000 réfugiés palestiniens en Syrie contre un ajustement faisant passer la frontière entre les deux pays au milieu du lac de Tibériade48. Le roi Farouk d’Égypte demanda la cession de Gaza
52et d’une substantielle bande de désert le long du Sinaï pour prix de la reconnaissance de facto d’Israël. Les trois chefs d’État arabes firent tous preuve d’un remarquable pragmatisme dans leur approche des relations avec l’État juif. Ils étaient même impatients de se devancer mutuellement, car ils supposaient que celui qui, le premier, aboutirait à une solution avec Israël, en obtiendrait les meilleurs termes. Zaim déclara ouvertement son intention d’être le premier dirigeant arabe à faire la paix avec Israël.
* 49 David Ben Gourion (Gershon Rivlin & Elhanan Orren [éd.]), Yoman Hamilhama (Carnets de (...)
53Dans chacun de ces cas, et quoique pour des raisons légèrement différentes à chaque fois, David Ben Gourion considéra que le prix demandé pour la paix était trop élevé. Il était prêt à faire la paix sur la base du statu quo ; il se refusait à s’engager sur le chemin d’une paix qui impliquait plus que des concessions minuscules, de la part d’Israël, que ce soit sur les réfugiés ou sur le tracé des frontières. Ainsi que le révèlent ses Carnets, il considérait que les accords d’armistice avec les États arabes voisins satisfaisait Israël en matière de reconnaissance, de sécurité et de stabilité49. Il savait qu’Israël devrait payer des traités de paix formelle par la cession de morceaux substantiels de territoires et par le retour d’un nombre important de réfugiés palestiniens, et il ne considérait pas que le jeu en valait la chandelle. Savoir si Ben Gourion a fait le bon choix est une question d’opinion personnelle. Le fait indéniable est qu’il avait le choix.
* 50 Itamar Rabinovich, The Road Not Taken : Early Arab-Israeli Negotiations, New York, Oxford (...)
* 51 Pour une critique en détail de Rabinovich, voir Benny Morris, « A Second Look at the (...)
54La controverse entourant la paix manquée est examinée dans un livre d’Itamar Rabinovich, ancien recteur de l’université de Tel-Aviv et l’un des meilleurs experts israéliens sur la politique arabe contemporaine. Le titre du livre est inspiré du poème de Robert Frost : « The Road Not Taken : Early Arab-Israeli Negotiations ». Ce titre implique que l’échec de ces pourparlers n’était pas inévitable, qu’il y avait un autre chemin vers la paix – celui qui n’a pas été emprunté. Cependant, le livre ne propose aucune thèse et ne s’engage pas directement dans le débat entre la vieille école et les nouveaux historiens. Rabinovich préfère rester au-dessus de la mêlée. Il est si réticent à l’idée de distribuer les reproches que son livre se finit sans conclusion explicite. Tout ce qu’il se permet de dire est que « les choix de 1948-1949 furent faits par les Arabes, les Israéliens, les Américains et les autres. Tout le mérite ou toute la responsabilité de ces décisions appartiennent à l’ensemble de ces parties50 ». La conclusion implicite de Rabinovich est néanmoins que, en raison de l’instabilité des régimes arabes, le refus de Ben Gourion d’assumer le moindre risque dans l’intérêt de la paix était justifié. Pourtant, sur chacune des questions cruciales, la présentation de Rabinovich sape les fondements de l’affirmation des historiens de la « vieille école », selon laquelle Israël dut faire face à une totale intransigeance arabe, et confirme l’argumentaire révisionniste qui soutient que l’intransigeance israélienne fut l’obstacle le plus sérieux posé à la conclusion de la paix51.
Conclusion
55Cet article examine la version sioniste de la vieille école de la première guerre israélo-arabe et sa remise en cause par la nouvelle historiographie. Ma conclusion est que la version traditionnelle comporte des failles profondes, et qu’une révision radicale est nécessaire, à la lumière des nouvelles informations disponibles. Pour le dire brutalement, cette première version ne s’élève pas beaucoup plus haut que la propagande des vainqueurs. Le débat entre la vieille école historiographique et la nouvelle, au surplus, n’est pas seulement d’intérêt historique. Il va droit au cœur de l’image de soi que se donne Israël. C’est la raison pour laquelle la querelle des historiens a suscité un profond intérêt du public et de si fortes passions politiques.
56Le débat autour de 1948 ressemble au débat américain sur les origines de la guerre froide. Ce dernier a évolué par stades. Pendant les années 1950, le point de vue prétendument traditionaliste tint bon. Selon cette conception, l’expansionnisme soviétique était responsable de la guerre froide, cependant que la politique américaine était essentiellement une réponse et une défense. Par la suite, dans le contexte de la guerre du Viêt-nam et de la crise de confiance américaine qui l’accompagnait, une école révisionniste émergea, composée essentiellement de chercheurs plus jeunes et orientés à gauche. Selon eux, la guerre froide était le résultat des progrès du capitalisme américain, et c’est l’Union soviétique qui eut une attitude défensive. À la suite de l’ouverture des archives, une troisième école de pensée vit le jour, l’école post-révisionniste. Le réexamen des hypothèses et des arguments des deux premières écoles à la lumière d’une nouvelle documentation engendra une nouvelle synthèse. La marque de fabrique du post-révisionnisme est son attitude qui ne fait porter le blâme ni sur l’un ni sur l’autre camp, mais s’efforce de comprendre la dynamique du conflit que nous appelons la guerre froide.
57Le débat sur les origines du conflit israélo-arabe semble suivre un modèle similaire. Une école traditionaliste, composée d’acteurs du conflit et de partisans aussi bien que d’historiens proches des franges installées du monde politique, a mis la totalité de la responsabilité de la guerre de 1948 et de ses conséquences sur le compte des Arabes. Après quoi, et à la suite de l’ouverture des archives, une nouvelle école, principalement composée d’historiens marqués à gauche, entreprit de réinterpréter les événements qui ont conduit à la création de l’État d’Israël. Ces derniers adoptent des positions nettement plus critiques sur la conduite d’Israël dans les années 1947-1949, et lui attribue une part de responsabilité plus grande dans la naissance du problème des réfugiés palestiniens et dans la formation de l’impasse politique qui dure jusqu’à ce jour au Proche-Orient. Le débat entre vieille école et nouveaux historiens est amer et plein d’acrimonie, et il se déroule dans une atmosphère très fortement politisée. Il est dommage de devoir ajouter qu’aucune synthèse post-révisionniste n’est en vue. Les batailles entre historiens, comme les vraies batailles, ne se laissent pas détourner de leur cours.
Notes
1 Émile Habibi, Al-Waqâ’i al-Gharrîba fî Ikhtifâ’Sa‘îd Abî al-Nahs al-Mutashâ’il (Les Aventures de Sa‘îd le Peptimiste), Beirut, Dâr Ibn Khaldûn, 1974, p. 37. N.d.T. : Le néologisme « peptimiste », qui nous a semblé le mieux convenir, est la contraction de pessimiste et d’optimiste.
2 Ibid., p. 35.
3 Simha Flapan, The Birth of Israel : Myths and Realities, New York, Pantheon, 1987, p. 8.
4 Ibid., p. 10.
5 Cambridge, Cambridge University Press, 1988.
6 Paris, La Fabrique, 2000.
7 Avi Shlaim, Oxford, Clarendon Press, 1988.
8 Désignées en français, et dans la suite de l’article, par leur acronyme hébreu : Tsahal, (N.d.T.).
9 Israel Baer, Bitahon Israel : Etmol, Hayom, Mahar (La Sécurité d’Israël : Hier, aujourd’hui, demain), Tel-Aviv, Amikam, 1966.
10 Gavriel Cohen, « Hamediniyut Habritit Erev Milhemet Ha’atzam’ut », dans Yehuda Wallach (éd.), Hayinu Keholmim, Givatayim, Massada, 1985.
11 Yaacov Shimoni, « Ha’aravim Likrat Milhemet Israel-‘Arav, 1945-1948 » (Les Arabes et la montée vers la guerre avec Israël, 1945-1948), Hamizrah Hehadash 47, 3, 1962.
12 Meir Pa’il, « Hafqa’at Haribonut Hamedinit shel Filastin miyedei Hafalestinim » (L’éviction des Palestiniens au droit à la souveraineté politique sur la Palestine), Ziyonut 3, 1973.
13 A Political Study of the Arab-Jewish Conflict : The Arab Refugee Problem, Genève, Librairie E. Droz, 1959.
14 A. Yisra’eli (pseudonyme de Moshe Machover et Akiva Orr), Shalom, Shalom – ve’ein Shalom : Yisra’el-Arav, 1948-1961 (La Paix, la paix – et il n’y a pas de paix : Israël et les Arabes, 1948-1961), Jérusalem, s. n., 1961.
15 Archives de l’État d’Israël et Archives centrales sionistes, Gedalia Yogev (éd.), Political and Diplomatic Documents, December 1947-May 1948, Jérusalem, Presses du gouvernement d’Israël, 1980 ; Archives de l’État d’Israël, Yehushua Freundlich (éd.), Documents on the Foreign Policy of Israel, May-September 1948, vol. 1, Jérusalem, Presses du gouvernement d’Israël, 1984 : Yemima Rosenthal (éd.) Documents on the Foreign Policy of Israel : Armistice Negotiations with the Arab States, December 1948-July 1949, vol. 3, Jérusalem, Presses du gouvernement d’Israël, 1986.
16 Gouvernement d’Irak, Taqrîr Lajnat al-Tahqîq al-Niyâbiyya fî Qadiyyat Filastîn (Rapport sur les commissions parlementaires d’enquêtes sur la défaite de Palestine), Bagdad, s. n., 1949.
17 Références dans Walid Khalidi, « The Arab Perspective », dans William Roger Louis & Robert W. Stookey (éd.), The End of the Palestine Mandate, Londres, I. B. Tauris, 1986.
18 Pour une recension de cette littérature, voir Avraham Sela, « Arab Historiography of the 1948 War : The Quest for Legitimacy », dans Lawrence J. Silberstein (éd.), New Perspectives on Israeli History : The Early years of the State, New York : New York University Press, 1991.
19 Benny Morris, « The New Historiography : Israel Confronts Its Past », dans Tikkun, 3, 6, novembre-décembre 1988. Cet article très discuté est réimprimé dans Benny Morris, 1948 and After : Israel and the Palestinians, Oxford, Clarendon Press, 1990.
20 Une historienne du sionisme, Anita Shapira, fut incitée par l’affirmation de Menachem Begin à entamer le réexamen de l’éthos de défense du sionisme, à travers la période pré-étatique. Voir Tom Segev, « The Anguish of Poor Samson », dans Ha’aretz, 16 octobre 1992 ; Anita Shapira, Land and Power : The Zionist Resort to Force, 1881-1948, New York, Oxford University Press, 1992, p. VII.
21 Shabtai Teveth, « Charging Israel with Original Sin », dans Commentary, septembre 1989, p. 33.
22 Ibid., p. 25.
23 Ibid.
24 Benny Morris, dans Ha’aretz, 9 mai 1989 ; idem, « The Eel and History : A Reply to Shabtai Teveth », dans Tikkun, 5, 1, janvier-février 1990 ; idem, dans 1948 and After, pp. 27-29.
25 Voir ma lettre au rédacteur en chef, dans Commentary, février et juillet 1990.
26 Le Yishouv désigne la population juive de Palestine, (N.d.T.).
27 Ilan Pappé, La Guerre de 1948 en Palestine ; Shlaim, Collusion across the Jordan ; idem, « Britain and the Arab-Israeli War of 1948 », dans Journal of Palestine Studies, 16, 4, été 1987. Sur la théorie selon laquelle les Britanniques voulaient réduire la part juive de la Palestine à un « moignon d’État », voir William Roger Louis, The British Empire in the Middle East, 1945-1951 : Arab Nationalism, the United States, and Postwar Imperialism, Oxford, Clarendon Press, 1984, pp. 372-379.
28 Hajj Amin al-Husayni, grand mufti de Jérusalem, a incarné la tendance intransigeante du nationalisme palestinien à la tête du Haut Comité arabe. Ėxilé en 1939 par les Britanniques à la suite de la révolte arabe de 1936-1939, le mufti était ennemi de Londres et s’était allié aux pays de l’Axe pendant la Seconde Guerre mondiale. Il était en exil au Liban pendant la guerre de 1948, et tenta de s’opposer au mouvement sioniste et à la politique d’Abdallah de Jordanie pendant la guerre en lançant la guerre sainte contre le sionisme et les Juifs de Palestine, et en levant une armée parmi ses partisans arabes palestiniens (N.d.T.).
29 Simha Flapan, op. cit., « Sixième mythe », en particulier le tableau de trois estimations différentes des effectifs de troupes, p. 196 ; Benny Morris, 1948 and After, pp. 13-16. Une étude fondée sur un accès privilégié aux documents de Tsahal confirme la ligne révisionniste en montrant que l’embargo sur les armes des Nations unies frappait beaucoup plus durement les Arabes que Tsahal : Amitzur Ilan, The Origins of the Arab-Isareli Arms Race, à paraître.
30 Benny Morris, The Birth of the Palestinian Refugee Problem, 1947-1949, p. 286.
31 En plus des articles dans Ha’aretz et Commentary, Teveth a publié « The Palestine Arab Refugee Problem and Its Origins », dans Middle Eastern Studies, 26, 2, avril 1990.
32 Benny Morris dans Ha’aretz des 23 avril et 1er mai 1992.
33 Avraham Sela dans Ha’aretz des 4 et 11 octobre 1991.
34 Voir, par exemple, Michael Palumbo, « What Happened to Palestine ? The Revisionists Revisited », dans The Link, 23, 4, septembre-octobre 1990 ; Rashid Khalidi, « Revisionist Views of the Modern History of Palestine : 1948 », dans Arab Studies Quarterly, 10, 4, automne 1988 ; Ibrahim Abu-Lughod, « The War of 1948 : Disputed Perspectives and Outcomes », dans Journal of Palestine Studies 18, 2, hiver 1989 ; Nur Masalha, Expulsion of the Palestinians : The Concept of « Transfer » in Zionist Political Thought, 1882-1948, Washington D.C., Institute for Palestine Studies, 1992.
35 Abdallah al-Tall, KârithatFilastîn : Mudhakkirât ‘Abdullâh at-Tall, Qâ’id Ma‘rakat alQuds (La catastrophe palestinienne : les mémoires d’Abdallah al-Tall, général de la bataille de Jérusalem), Le Caire, Dar al-Qalam, 1959.
36 Op. cit.
37 Dan Schueftan, Optzya Yardenit : Israel, Yarden Vehapalestinim (L’option jordanienne : Israël, la Jordanie et les Palestinens), Hakkibutz Hame’uhad, Yad Tabenkin, 1986 ; Uri Bar-Joseph, The Best of Enemies : Israel and Transjordan in the War of 1948, Londres, Frank Cass, 1987.
38 Tsahal, Toldot Milhemet Hakomemiyut (Histoire de la guerre d’Indépendance), Tel-Aviv, Ma’aracbot, 1959.
39 Par exemple, dans l’entretien de cet auteur avec Yigael Yadin, chef d’état-major en titre en 1948, dans Avi Shlaim, op. cit., p 236.
40 Shabtai Teveth, « Charging Israel with Original Sin », p. 28.
41 Avraham Sela, « Transjordan, Israel and the 1948 War : Myth, Historiography and Reality », dans Middle Eastern Studies, 28, 4, octobre 1992, p. 627.
42 Ibid., p. 680.
43 Avi Shlaim, The Politics of Partition : King Abdullah, the Zionists and Palestine, 1921-1951, Oxford, Oxford University Press, 1990.
44 Ibid., p. VIII.
45 Sir John Glubb, officier britannique, commandait la Légion arabe, que lui et d’autres officiers-conseillers envoyés par le Royaume-Uni avaient contribué à former et à moderniser.
46 Voir, par exemple, Avi Shlaim, « The Rise and Fall of the All-Palestine Government in Gaza », dans Journal of Palestine Studies, 20, 1, automne 1990.
47 Simha Flapan, op. cit., « Septième mythe » ; Avi Shlaim, Collusion across the Jordan ; Benny Morris, 1948 and After, pp. 22-27 ; et Ilan Pappé, op. cit., chapitres 8-10.
48 Avi Shlaim, « Husni Zaim and the Plan to Resettle Palestinian Refugees in Syria », dans Journal of Palestine Studies, 15, 4, été 1986.
49 David Ben Gourion (Gershon Rivlin & Elhanan Orren [éd.]), Yoman Hamilhama (Carnets de guerre), vol. 3, Tel-Aviv : ministère de la Défense, 1982, p. 993.
50 Itamar Rabinovich, The Road Not Taken : Early Arab-Israeli Negotiations, New York, Oxford University Press, 1991, p. VIII.
51 Pour une critique en détail de Rabinovich, voir Benny Morris, « A Second Look at the « Missed Opportunity », or Smoothing Out History : A Review Essay », dans Journal of Palestine Studies, 24, 1, automne 1994.
Pour citer cet article
Référence électronique
cultura ideilor
Fabrica de autori. Cazul Alexandru Dragomir
Acest articol are 0 comentarii
HORAŢIU NAN
„«Multi vor avea dreptate într-o buna zi. Dar dreptatea lor va decurge din faptul ca eu nu am dreptate acum». Acesta este limbajul adevaratei autoritati. Daca întelegem cum functioneaza, descoperim un singur lucru: ca este o obligatie severa atât fata de sine, cât si fata de altii; ca nu înceteaza sa tremure în fata ei însesi, dar niciodata în fata altora“. Walter Benjamin, „Karl Kraus“(i)
Ne-am gasit Autorul! Anul 2002 constituie decorul acestui eveniment remarcabil pentru cultura si (mai ales) filosofia româneascã. Atunci a murit un om si, în mod miraculos, s-a nascut un autor: Alexandru Dragomir. Nu va lasati înselati de cei care va vor vorbi despre „omul“ Dragomir, despre cum era el privit în timpul vietii în rândul intelighentiei române, despre statutul sau „incert“ din punct de vedere cultural si asa mai departe. Din clipa în care s-a descoperit impresionanta maculatura a lui Dragomir (aproximativ o suta de caiete) s-au si urnit rotitele care au condus la producerea unuia dintre cele mai pretioase bunuri culturale mioritice. Prin urmare, trebuie sa discernem cu grija între diversele discursuri care circula în jurul acestei proaspete achizitii, deoarece multe dintre ele reprezinta investitii de capital simbolic. Vizând profitul cultural, ele nu pot asuma o pozitie critica reala si contribuie doar la crosetarea unui patrimoniu care serveste intereselor hegemonice ale sustinatorilor lor. Sa începem, asadar, cu grija.
Autorul si autoritatea
În prefata la „Comentariul“ sau la „Cartea Sentintelor“ a lui Petrus Lombardus, Sfântul Bonaventura împarte procesul manufacturii discursului în functie de cele patru ipostaze ale producatorului sau: scriptor, compilator, commentator si auctor. Scriptor este cel care nu face decât sa transcrie texte, fara a adauga nimic. Cel care, pe lânga aceasta, introduce material textual strain, care nu-i apartine, poarta numele de compilator – spre deosebire de commentator, care-si adauga propriul discurs. Auctor-ul, în schimb, pune accentul principal pe textul care-i apartine, folosind materialul strain doar în scopul confirmarii spuselor sale. Lucrul cu adevarat remarcabil în aceasta clasificare este recunoasterea patenta a lipsei de autonomie care caracterizeaza fiecare dintre cele patru ipostaze ale productiei de sens (în conditiile în care ele sunt, totodata, relativ independente unele de celelalte). Taxinomia discursurilor releva un substrat non-discursiv pe care acestea ar trebui sa-l întretina si perpetueze în numele traditiei. Functiile principale ale oricarui discurs se sprijina pe acest „ceva“ exterior lor care poarta numele de auctoritas. Constituirea sensului se desfasoara, asadar, potrivit celor patru posibilitati de prelucrare a substratului non-discursiv.
Auctoritas trimite la o specie aparte de putere, si anume: puterea (non-juridica) de legitimare (cf. Agamben, „Starea de exceptie. Homo sacer II,1“, traducere de Alex Cistelecan, Idea, 2008, p. 77). Spatiul ei de operare nu se reduce, însa, doar la nivelul „politichiei“, ci este difuzat în întreg ansamblul relatiilor sociale. În metamorfoza extrem de fluida pe care o traseaza de la o forma discursiva la alta, Bonaventura dirijeaza circulatia acestei puteri facând din fiecare forma o functie a puterii. Astfel, productia culturala a discursurilor se constituie în raport cu autoritatea, fiind definita de administrarea puterii non-juridica de legitimare. Cel mai putin fidel autoritatii (fara a o trada, totusi) este, potrivit schemei lui Bonaventura, cel care o reproduce, scriptor-ul. Numele de auctor se cuvine atribuit doar celui care o slujeste cel mai bine, care contribuie la intensificarea, nu doar la conservarea ei.
Schema propusa de Bonaventura este una care-si întinde radacinile (cel putin) de la Isidor din Sevilia, Macrobius si Sf. Ieronim si care, în esenta, a ramas valabila si astazi. Foucault a demascat celebrarea, pe cât de patetica, pe atât de naiva, a „mortii autorului“ (Roland Barthes), aratând cum aceleasi presupozitii care sustineau teoriile traditionale privind autorul opereaza si în culisele noilor concepte de „scriitura“ sau „opera“ (cf. „Ce este un autor?“, în volumul omonim publicat în 2004 la Idea în traducerea lui Bogdan Ghiu si Ciprian Mihali). Marile rupturi de traditie, anuntate în secolul al XIX-lea (prin notiunea de geniu) sau cel de-al XX-lea (în ideea operei fara „autor“ care trimite doar la ea însasi), reproduc aceleasi relatii de putere al caror ansamblu graviteaza în jurul lui auctoritas.
Pe lânga articularea puterii pe cunoastere si a cunoasterii pe putere, analizata si evidentiata de catre Foucault, putem observa înca doua asemenea cupluri: putere-spectacol si putere-morala. Triada metafizica adevar-frumos-bine se împlineste în autonomizarea, operata de liberalism, a fiecarui membru al ei. Sarcina unei critici politice a metafizicii si a unei critici filosofice a liberalismului rezida, însa, în reunificarea acestor elemente. Nu în mod platonic (deci, metafizic, în cele din urma) ci evidentiindu-le în calitatea lor de materiale care alcatuiesc tesatura inextricabila a puterii. Orice discurs reprezinta o arhitectonica a puterii în masura în care este strabatut de aceste trei planuri. Distributia lor variaza de la discurs la discurs, autorul fiind dispozitivul care permite exercitarea autoritatii. El se situeaza la intersectia dintre aceasta putere si manifestarile ei epistemice, estetice, respectiv morale; autorul este, cum spunea Foucault, o functie a discursului care nu implica nicidecum o spontaneitate, ci un ansamblu tehnologic complex.
În cele ce urmeaza, ne propunem sa surprindem cele trei articulatii ale puterii în cazul Alexandru Dragomir. Ne intereseaza felul în care a fost construit „Dragomir“ cu scopul conservarii si, mai important, al intensificarii unei puteri de legitimare (auctoritas). Planurile spectacular, moral si epistemic se organizeaza, în cazul studiat aici, potrivit unor falii puternic evidentiate: una biografica, cealalta legata de reconstituirea unei traditii filosofice. Avem de gând sa analizam efectele de putere (tripartite) exercitate de-a lungul acestor doua directii. Înainte de asta, însa, se cuvine sa trasam fizionomia culturala a problemei, sa schitam o imagine generala a contextului si a conditiilor care au facilitat constituirea autorului Dragomir.
Alexandru Dragomir fata cu reactiunea
Oamenii cei mai importanti – nu numai în calitate de producatori ai autoritatii, ci si din punctul de vedere al pozitiei profesionale si al prestigiului lor social – implicati în afacerea Dragomir sunt urmatorii: Gabriel Liiceanu (directorul editurii Humanitas), Andrei Plesu (presedintele Colegiului Noua Europa, fost ministru al culturii si fost ministru de externe) si Horia-Roman Patapievici (director, din 2005, al Institutului Cultural Român). Credibilitatea de care se bucura acestia în spatiul cultural român a garantat, gratie functiilor pe care le ocupa si a vizibilitatii revistelor si editurilor care îi publica, buna functionare a mecanismelor în urma carora a rezultat brand-ul „Alexandru Dragomir“. Desigur ca povestea a implicat mult mai multe figuri, unele facând direct parte din gruparile hegemonice organizate în preajma lui Liiceanu, Plesu si Patapievici, iar altele care, cu toate ca apar în postura de critici ai calitatii editoriale a seriei Dragomir, nu fac decât sa perpetueze functia auctoriala si, odata cu ea, puterea de legitimare de la care se revendica tocmai cei criticati.
Pentru a ne face o idee despre armatura teoretica si practica ce sustine proiectul „Alexandru Dragomir“ se cuvine sa facem o trecere în revista a discursurilor care au proliferat în preajma sa. Evenimentul care a generat întreaga afacere l-a reprezentat, cum spuneam la începutul articolului, moartea lui Alexandru Dragomir si descoperirea caietelor si carnetelelor sale, însa momentul cu adevarat decisiv pentru piata culturala din România a fost publicarea primului volum care poarta semnatura „autorului“ (în 2004, la editura Humanitas, reeditata în 2008). Pe coperta putem citi: „Alexandru Dragomir, «Crase banalitati metafizice. Prelegeri reconstruite ssic!t de Gabriel Liiceanu si Catalin Partenie». Prefata de Gabriel Liiceanu. Postfata de Andrei Plesu“. De atunci au mai aparut, pâna în prezent (tot la Humanitas), înca trei volume: „Cinci plecari din prezent. Exercitii fenomenologice“ (2005), „Caietele timpului“ (2006) si „Seminte“ (2008). Dar cel mai relevant aspect, din perspectiva abordata aici, rezida în multitudinea de discursuri generate în jurul lui Dragomir. Matca si referinta lor principala o reprezinta prefata lui Gabriel Liiceanu (intitulata „Caietele din subterana“) din „Crase banalitati metafizice“. Mentionam, în continuare, postfata lui Andrei Plesu care însoteste acelasi volum; aparitia unui numar al revistei „Studia Phaenomenologica“ (IV, 2004) dedicat în întregime lui Dragomir; articolele publicate în „Idei în dialog“ de catre Horia-Roman Patapievici („Lectia lui Alexandru Dragomir“, martie 2005, publicat în limba engleza în „Studia Phaenomenologica“, ed. cit), Catalin Partenie („Remediu contra arhivelor. Cazul Dragomir“, decembrie 2004, publicat, la rându-i, în engleza în numarul din „Studia Phaenomenologica“), Sergiu Sava („Alexandru Dragomir. Ideologie si disidenta“, noiembrie 2007), Christian Ferencz („Un Socrate contemporan?“, decembrie 2007) si Ilina Gregori („Modernitate în România: Farsa sau martiriu. Despre o interpretare ramasa necunoscuta a „Scrisorii pierdute“: Alexandru Dragomir“, februarie 2007); rubrica „Alexandru Dragomir“ al site-ului cercului Noica (ii) ; articolul „Dragomir despre Noica“ („Adevarul“, septembrie 2006, postat si pe site-ul cercului Noica) de Sorin Lavric, care semneaza si recenziile volumelor 2,3 si 4 din seria Dragomir („România literara“, iulie-august 2005, iulie 2007 si iunie 2008); procesul verbal realizat de Adrian Nita „Crase-lor banalitati metafizice“ („Observator cultural“, iulie 2005); articolul lui George Bondor, „«Viata buna» si problemele filosofiei. Fenomenologia timpului la Alexandru Dragomir“ („Hermeneia“, numarul special din 2006); textul lui Robert Maggiori, intitulat „Dragomir, l'oeuvre au jour“, aparut la 11 septembrie 2008 în cotidianul „Libération“ – adevarat panas etalat cât se poate de des pentru a sugera priza lui Dragomir dincolo de granitele noatre; emisiunile radio sau TV pe tema Dragomir: interviurile acordate de Gabriel Liiceanu (din 16.06.2004 si 28.07.2006) si Bogdan Minca (26.19.2008) la Radio România Cultural, precum si afirmatiile lui Gabriel Liiceanu rostite în cadrul unei emisiuni TVR Cultural în data 13 decembrie 2002. Aceasta lunga lista serveste la a indica instantele discursive a caror prezenta masiva în mass-media culturala româna au conturat strat dupa strat (ca în pictura în ulei) functia autor în cazul Dragomir. Ansamblul discursiv evocat mai sus reprezinta tot atâtea relee de propagare a puterii de legitimare; în spatiul din si dintre dispozitivele sale circula auctoritas. Masca ei apare ca Alexandru Dragomir. Pe deasupra, mai pomenim si de proiectul fundatiei „Humanitas Aqua Forte“ (a lui G. Liiceanu) de „promovare a filozofiei românesti în strainatate“ prin traducerea operelor a trei filosofi români alesi pe sprânceana: Constantin Noica, Mihai sora si, bineînteles, Alexandru Dragomir. Printre sponsorii acestui proiect se afla Institutul Cultural Român, Editura Humanitas si Volvo-Fundatia Life for Life (un partener mai vechi al „grupului de prestigiu“ Liiceanu-Plesu-Patapievici) (iii). Legitimare politic-publica si profit economic – iata versantii care alcatuiesc, în secolul al XXI-lea, functia autor.
S-ar parea totusi ca exista si voci care protesteaza, care au sesizat ca ceva „nu este în regula“ cu ceea ce se întâmpla în toata „povestea asta“. Mentionam aici, în primul rând, singura carte dedicata pâna acum gândirii lui Dragomir: Isabela Vasiliu-Scraba, „Propedeutica la eternitate“, Editura Star Tipp, Slobozia, 2004; de asemenea: articolele lui Florin Roatis („Despre mediocritate si ratare în filozofie“, „Observator cultural“, iunie, 2005), Dan Petrescu („O editie coreeana“, „Ziua“, 20 iulie 2005), Isabela Vasiliu-Scraba, „Ultima revelatie a filosofului Alexandru Dragomir“ („Arges“, octombrie 2006) si Ovidiu Pecican, „Inventând filosofi“ („Art Act Magazine“, februarie 2009 (iv) ). Într-adevar, aceste discursuri dovedesc impulsuri si elemente critice solide, însa, tratând deja despre „autorul“ Dragomir, ele nu fac decât sa perpetueze, chiar prin intermediul mijloacelor pe care le prezinta drept critice, abuzul initial al puterii de legitimare, abuzul de auctoritas în vederea intensificarii hegemoniei culturale. Astfel, ele reprezinta (pentru a continua metafora picturala) ultimul si cel mai subtil strat care participa la edificarea functiei autor. Niciunul nu discuta productia culturala propriu-zisa a lui Alexandru Dragomir ca autor, ca un element discursiv care nu are, drept contraparte reala, un om în carne si oase, ci o putere care, prin intermediul spectacolului, cunoasterii si moralei pe care le angajeaza, are efecte practice la nivel economic, politic si simbolic. Astfel, critica Isabelei Vasiliu-Scraba consta în reprosurile adresate în principal lui Gabriel Liiceanu pentru felul în care a fost editat Dragomir. Problema dumneaei (dar si a celorlalti critici) nu este aceea ca Dragomir a fost produs ca autor, ci faptul ca nu a fost produs bine. Noi sustinem dimpotriva, ca a fost produs extrem de bine, dupa cum vom vedea.
În cele de mai jos dorim sa ne ocupam, însa, doar de o chestiune particulara a afacerii „Dragomir“, si anume: evidentierea câtorva „motive“ ale „modalitatilor de (auto)înselare“ din prefata lui Gabriel Liiceanu la „Crase banalitati metafizice“. Textul sau reprezinta, cum spuneam, principalul izvor de la care se adapa „Alexandru Dragomir“. Spatiul ne permite doar acest prim capitol al unui posibil studiu mai vast. Vom apela, cu prudenta necesara, si la materialul critic oferit de cartea Isabelei Vasiliu-Scraba. De asemenea, vom cita drept suport si alte surse care privesc în mod direct problema noastra.
Puterea lui „pesemne“
Afirmam ceva mai sus ca vom analiza, cu privire la cazul Dragomir, puterea în articulatiiele ei (morala, estetica si epistemologica) asa cum se constituie în jurul a doua planuri: unul biografic, iar altul privind fabricarea prin reconstructie a unei traditii filosofice. Ne vom apleca asupra celor doua dimenensiuni asa cum sunt ele distribuite, simultan, pe alte doua paliere: relatia dintre Dragomir si Noica si dintre Dragomir si Heidegger.
Înainte de asta, însa, vom lua în calcul aspectul contrafactual (cel mai la îndemâna, de altfel) al prefetei lui G. Liiceanu. Este vorba de mitul conform caruia Dragomir nu a publicat nimic. E vorba despre disputa în jurul textului lui Dragomir despre Octavian Vuia („Portret al gânditorului la tinerete“, în Octavian Vuia, „Regasirea lui Pascal si alte «analize» heideggeriene“, Editura „Jurnalul literar“, 1997): „Evocarea lui Dragomir a fost facuta la Radio România Cultural la 2 iulie 1997 si a fost publicata ca prefata la volumul amintit, fara stirea autorului ei.“ (G. Liiceanu, „Caietele din subterana“, în Alexandru Dragomir, „Crase banalitati metafizice“, ed. cit., p. XVI)
Afirmatie falsa (cf. Vasiliu-Scraba, „Propedeutica la eternitate“, ed. cit., p. 15). Miza nu consta, desigur, în stabilirea daca „autorul“ a publicat sau nu vreun text înainte, ci în a crea imaginea lui Dragomir drept un „Socrate contemporan“ care nu a vrut sa publice nimic din motive personal-filosofice. Aceasta prima falsificare are o pondere grea în constituirea functiei Dragomir. Ea este primul element care uneste viata si filosofia autorului. Omonimia creata între „functia autor“ aplicata unui text si presupusul sau producator nu face decât sa creeze, prin conexiunea pe care o opereaza între biografie si discurs, noi relee ale puterii, noi cai de circulatie ale autoritatii, noi instrumente de (des)calificare.
Operatorul principal al productiei lui „Dragomir“ se regaseste, la Liiceanu, în universul lui „pesemne“, dupa cum se observa în urmatorul fragment care brodeaza, donchisotic, pe marginea unei scrisori primite de catre Dragomir de la Freiburg (semnata de Heidegger si alti zece colegi):
„…este lesne sa-ti imaginezi cum sHeideggert se plimbase din mâna în mâna, în jurul mesei lungi, din stejar masiv geluit, culegând semnaturile celor zece tineri dintre care unii împlinisera, pesemne de curând, 25 de ani si al profesorului lor aflat, la 55 de ani, în apogeul carierei universitare. «Ce-o mai fi facând Sanduc?» aruncase peste masa vreunul dintre ei. Sau poate Heidegger însusi, scotând carnetul negru în care era mentionat fiecare membru al seminarului doctoral, întrebase: «Und Herr Dragomir? Haben Sie Nachrichten von Ihm?» Exista vreo stire despre «domnul Dragomir»? În mod evident, nu exista nici una.“ (ibidem, pp. V-VI, s.n.)
Priviti caracterul echivoc al formularilor: „sa-ti imaginezi“, „pesemne“ „poate însusi Heidegger“. Este interesanta analiza acestor „posibilitati“ deschizatoare de orizonturi bovarice. În exemplul de mai sus, ironia vine din faptul ca tot acest sir de închipuiri virginale se încheie cu o certitudine („În mod evident, nu exista nici una“). Sa comparam acest fragment cu ceea ce se afirma, reproducând relatarea lui Biemel, la paginile XII-XIII despre seminarul lui Heidegger:
„«Cei cincisprezece» îsi ocupau locurile în jurul a trei mese dispuse în forma de potcoava, în timp ce pe Heidegger îl astepta o mica masa instalata în spatiul ramas liber al semicercului“.
Cum ramâne atunci cu „masa lungã, din stejar masiv geluit“ de la p. V?! Sa fie doar creatia unei fantezii demne de un licean romantios? În orice caz, putem observa cum liniile de forta ale strategiei privitoare la reconstituirea unei traditii filosofice urmeaza trei pasi:
1) ancorarea lui Dragomir în filosofia heideggeriana, astfel încât sa nu ramâna urme de îndoiala cu privire la mostenirea sa filosofica (caci, nu-i asa, spiritul maestrului dainuie în cel al discipolului):
„Ei bine, Dragomir a preluat aceasta «sarcina a gândirii» într-o vreme în care în România nimeni nu mai gândea si în care gândirea, în sensul descris mai sus, se degradase cam peste tot în lume. Ne-am putea juca spunând ca Dragomir iese la pensie (de la Exportlemn!) si «începe sa gândeasca» exact în anul în care Heidegger moare – în 1976. În orice caz, Dragomir este constient ca postul de «gânditor» era vacant. s…t
Judecând dupa întâlnirile câtorva dintre noi cu el si dupa arhiva lui ramasa pâna în urma cu un an «secreta», Dragomir a fost un gânditor, unul dintre foarte putinii gânditori pe care i-au avut românii, daca nu cumva singurul, în cazul în care suntem dispusi sa avem în vedere cu precadere doua lucruri: 1) o formidabila întâlnire la sursa cu cei care gândisera înaintea sa o problema; 2) o tehnica a gândirii dobândita la Freiburg si pusa la punct printr-un exercitiu neîntrerupt (pesemne zilnic) vreme de peste 20 de ani. Aceasta decorticare a obiectului gândirii printr-o dubla operatie – conectarea acestuia la istoria gândirii lui, urmata de scrutarea lui prin vazul fenomenologic – era lectia bine învatata de Dragomir de la Heidegger.“ (ibid. p. LIX, s.n.)
2) descoaserea subtila a firelor care-l leaga pe Liiceanu de Noica (fara, însa, a renunta la privilegiile aferente) si
3) erijarea lui Liiceanu în discipol al lui Dragomir cu scopul de a se aciua traditiei care porneste de la Heidegger si, deci, de a perpetua, în numele „spiritului“, instanta de legitimare care se ascunde în spatele relatiei maestru-discipol – auctoritas:
„Alpina noastra idila spirituala fusese între timp data pe fata – «Jurnalul de la Paltinis» aparuse cu un an în urma – si, prin însusi acest gest divulgator, «ritualul despartirii» de Noica se consumase. Eram, asa zicând, liberi de maestru si nestiind prea bine, nici unul dintre noi, încotro urma s-o apucam. s…t Într-o întâlnire solemna care a avut loc la mine acasa, în Intrarea Lucaci, Noica «ne-a cedat» lui Dragomir.“ (ibid. pp XLIV-XLV, s.n.)
Motorul principal al acestei industrii culturale, a carei unitate operationala si ideologica încercam sa o schitam aici, este genealogia (în cel mai comun sens al termenului); cu alte cuvinte, (re)producere artificiala a nobletii „spiritului“, justificare a dreptului de a guverna, reificare a relatiilor de rudenie intelectuala. Dragomir a fost piesa lipsa în trasarea acestei genealogii. Acum discursul de justificare al politicii culturale românesti devenea fara cusur: „Iata un om care a studiat sub îndrumarea lui Heidegger, parintele nostru spiritual, gânditorul contemporan ai carui succesori ireverentiosi nu sunt demni de eticheta «filosof». Dragomir este samânta aruncata pe sol românesc de însasi mâna maestrului din Todtnauberg.“
De cealalta parte, înnodarea vietii si operei lui Dragomir în scopul intensificarii auctoritas-ului se desfasoara potrivit unui scenariu istoric foarte îndelung uzitat de catre gruparile hegemonice din România: cel legat de „epoca dictaturii comuniste“. Se impunea construirea „dizidentei culturale“ a lui Dragomir, precum si altoirea procesului de „formare a autorului“ pe aceasta existenta, clandestina din punct de vedere intelectual:
„Altfel spus – si în termeni dramatici – povestea lui Dragomir raspunde la urmatoarea întrebare: cum poti sa-ti împlinesti un destin care este incompatibil cu lumea istorica în care traiesti?“ (ibid. pp. LXVII-LXVIII)
Un exemplu mai sugestiv al fuziunii dintre procesul de eroizare a vietii ca disidenta anti-comunista si elementul senzational legat de descoperirea unei „comoare“ filosofice îl reprezinta urmatorul fragment (din contextul unei discutii despre caietul „Chronos I“, care, de fapt, e „Kronos I“, daca e sa-i creditam pe Minca si Partenie în nota lor la „Caietele timpului“ (v) ):
„Caietul, cum spuneam, se întinde pe cinci ani: perioada 1948 (Dragomir are 32 de ani) pâna în 1952. Exact perioada în care în România comunismul se asezase la putere. Principalul punct din programul sau fusese realizat: teroarea se instalase temeinic în sufletele oamenilor. Pesemne ca Dragomir, intrat deja în clandestinitate culturala, avea senzatia, scriind despre timp, ca deschide un mare santier filozofic în subteranele istoriei. Pus pe fundalul istoriei reale, a ceea ce se întâmpla «la suprafata», caietul lasa impresia unui pariu disperat, aproape a unui experiment facut cu sine însusi: câta vreme aveau sa functioneze înca reflexele dobândite la Freiburg? Mai exista, în acest caiet, si ceva provocator în raportul lui Dragomir cu propriul sau trecut. Caietul despre timp, în masura în care consfintea renuntarea la lucrarea de doctorat despre Hegel si, deopotriva, la cea despre Platon (amintita în scrisoarea catre Heidegger din 1947), abolea statutul de «student» al lui Dragomir, anuntând totodata intentia si vointa unei gândiri originale. Mai mult, Dragomir intra pe terenul pe care Heidegger poposise vreme de aproape un deceniu, lasând sa se înteleaga ca «Sein und Zeit» nu «rezolvase» problema timpului... Asadar, câta vreme aveau sa functioneze reflexele dobândite la Freiburg?“ (ibid. pp. L-LI, s.n.)
Facând bilantul, iata avantajele – în sensul gradului ridicat de receptivitate a puterii de legitimare – a „autorului“ Dragomir fata de alternativa „Noica“: în primul rând, permite constructia unei traditii filosofice mult mai bine cotate decât cea legata de Noica. „Discipolilor“ acestuia din urma le prinde mult mai bine o punte de ancorare în filosofia lui Heidegger decât cea oferita de Noica (atât biografic, cât si tematic) pentru a-si continua nestingheriti politicile culturale, având constiinta împacata. Ideea ca un filosof de calibru apare din neant are mult mai multa priza la public decât imaginea abuzata a „batrânului“ Noica. În al doilea rând, biografia care vine sa-i completeze portretul este mult mai usor manipulabila în scopul portretizarii destinului si operei lui Dragomir drept eroism intelectual, drept rezultat miraculos al rezistentei în conditiile culturale de productie (cvasi)imposibile de dinainte de '89. Raportat la alternativa Noica, sa spunem ca industria oficiala de simboluri în care, mai mult sau mai putin, s-a angajat filosoful de la Paltinis face glorificarea sa ca filosof disident mai greu de operat. Sau, cum recunostea unul dintre manufacturierii „nevinovati“ ai autorului Dragomir, Noica a „cazut în istorie“ (Isabela Vasiliu-Scraba, op. cit., p. 13). Pe scurt, Dragomir este o resursa culturala mult mai profitabila decât Noica, cel de la care se revendica în principal filosofia româneasca din ultimii 30 de ani. El împlineste conditiile potrivite pentru aceasta, pe care ceilalti candidati (precum Walter Biemel bunaoara) nu erau cei mai potriviti (povestea Biemel nu este nici pe departe la fel de impresionanta ca povestea Dragomir: parasind România, actiunile sale la bursa culturala au scazut dramatic etc. Acelasi lucru e valabil si pentru Octavian Vuia).
Dragomir a fost, însa, construit chiar în raport cu textul publicat sub numele sau. Au insistat altii (toti cei care reprezinta stratul „mai critic“ al afacerii Dragomir) asupra acestor probleme, asa ca ne vom limita la o singura observatie. Afirmând fatis si detaliind amanuntit rolul lor în inventarea textelor lui Dragomir (vi) – fara sa para a recunoaste gravele implicatii culturale ale muncii lor – editorii si-au asumat sarcina de a edita o gândire (!). În repetate rânduri ei afirma ca, în ciuda interventiei lor considerabile în materialul cartii, ei au operat „în spiritul gândirii lui Dragomir“ (Liiceanu, în op. cit., p. LXX) sau ca „nu au intervenit însa în substanta gândirii lui Dragomir“ (nota editorilor la „Caietele timpului“, ed. cit., p. 8). Având în vedere ca doar textele pot fi editate (e nevoie, pare-se, sa insistãm încapatânat asupra unor truisme), a dori din rasputeri sa editezi o gândire va avea drept rezultat producerea unui text a carui functie auctoriala va fi delegata nu producatorului sau (Liiceanu & co.), ci sursei mistice a gândirii a carei oracol editorul pretinde ca este (i.e. Dragomir). Branding-ul opereaza independent de lucrul a carui imagine este brand-ul creat.
Prea târziu?
Fabricarea istoriei, în contextul apelului la traditie promovat si repetat la nesfârsit de mass-media culturala, reprezinta o afacere extrem de profitabila si de avantajoasa: lasând la o parte profitul economic sau chiar si cel cultural, rezultatul politic al manufacturii autoritatii rezida într-o intensificare a puterii ideologice si a prestigiului – o alta forma de putere cantonata pe revendicarea de la o autoritate.
Nimic nu reprezinta mai bine pozitia diametral opusã noua decât afirmatia cu tenta inocenta a lui G. Liiceanu: „Pentru ca prestigiul însusi nu putuse fi dobândit decât tot prin valoare, nu?“ (interviu în „Observator cultural“, ianuarie 2006). Prestigiul se poate cumpara sau produce în schimbul unor investitii, ceea ce, într-adevar, revine la a spune ca îl dobândesti prin valoare. Însa rareori este vorba de valoare în sensul folosit de Liiceanu. În cazul tratat de noi, deloc. Am încercat, de-a lungul acestui articol, sa surprindem, plecând de la unele ipoteze mai mult sau mai putin filosofice, constructia contemporana a autorului Dragomir si sa avertizam, astfel, cititorul cu privire la proliferarea canceroasa a puterii de legitimare de la care se revendica, si pe care o întretin cu orice pret unele grupari cultural-hegemonice din România. „Adevarata autoritate“, în schimb (cea despre care vorbeaste Benjamin în motto-ul acestui articol), este de neatins deoarece ea nu se constituie printr-o inserare în fluxul traditiei, ci prin implodarea acestuia. Ea reprezinta puterea de delegitimare, fiind singurul tip de autoritate care mai poate ramâne în picioare în ziua de azi si a carui lipsa, în mainstream-ul culturii române si nu numai, nu poate fi decât deplânsa. Scopul nostru a fost acela de a sabota productia autoritatii „traditionale“ în acest caz particular si de a-i releva mecanismele pâna nu e prea târziu.
Dar oare nu e deja prea târziu? Ilina Gregori, în articolul sau, dupa ce insista asupra ideilor lui Foucault despre functia autor, conchide într-un mod care dovedeste cât de multa vointa de ochelari de cal exista în spatiul cultural român:
„Nu stim cum vor evalua pâna la urma specialistii manuscrisele din „subterana“ filozofului: sa ne aflam oare, într-adevar, fata-n fata cu singurul gânditor român (cum crede Gabriel Liiceanu)? Oricum, drumul lui Dragomir se impune de pe acum ca o experienta exceptionala, poate unica în cultura româna. Seriozitatea necrutatoare cu care a reflectat asupra identitatii culturale românesti, radicalismul refuzului de a colabora si con-simti cu compatriotii sai caragialesti, credinta în filozofie si patosul adevarului trait ca un „martiriu“ lung cât viata mi se par exemplare. Întâlnirea cu acest necunoscut – un ultimatum personificat – constituie o revelatie si într-un orizont spiritual mai larg decât cel românesc.“ („Modernitate în România: Farsa sau martiriu. Despre o interpretare ramasa necunoscuta a „Scrisorii pierdute“: Alexandru Dragomir“, ed. cit., p. 11)
Ba mai mult, poate fi deja prea târziu deoarece încep sa intre în joc nu doar relee ale puterii, ci si – fiind legate cumva de acestea din urma – relee ale prostiei. O „vointa de prostie“ este prezenta deja în afacerea Dragomir, amestecând incontrolabil „oalele“, biografia cu traditia, rezultând enormitati de genul celor afirmate, cu ocazia aparitiei articolului lui Robert Maggiori, în numarul din 12 septembrie 2008 al revistei „Cultura“: „În 1941, el sDragomirt a fost acceptat la seminarul lui Heidegger, la Breslau, în Polonia. ssic!t“
Am încercat sa aratam cu degetul puterea care circula în jurul autorului Dragomir. Pentru da, însa, seama de prostie ar fi cu adevarat necesara o „teza de doctorat la Dumnezeu“.
Note (i) În „Iluminari“, Idea Design& Print, Cluj, 2002, p. 283 (ii) Cf. http://cerculnoica.wordpress.com/category/alexandru-dragomir/ (iii) Cf. http://www.casa-lovinescu.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=9&Itemid=66 (iv) Cf. http://www.artactmagazine.ro/index.php?id=20090203inventand_filosofi) (v) Alexandru Dragomir, „Caietele timpului“, Humanitas, 2006, pp. 5-8. (vi) Cf. notele asupra tuturor editiilor Dragomir. De exemplu, editorii recunosc, ba chiar par sa se laude cu efectuarea unor „reorganizari ale materialului pîna la completarea, imaginata în spirit dragomirian, a unor parti absente“ (Nota editorilor la „Seminte“, ed. cit., p. 8)