nu am mai scris de mult aici, pentru ca multe din gandurile mele au zburat spre celalt blog. voi ce mai faceti? bine, sanatosi, voinici? eu, despre mine, nu prea am ce spune. am un nou loc de munca si ma vreau om responsabil, ce munceste 40 de ore pe saptamana, isi face masterul la un nivel acceptabil si incearca sa construiasca.
cand eram mai mica eram fascinata de jocurile cu cuburi si de puzzelui. acum vreo doi ani am descoperit ca am o pasiune nebuna pentru puzzelurile 3d pe care mama i le lua lui frate=miu de la minunatul interex. la mare sunt constructor de castele de nisip si de fiecare mi se frange o bucata din mine cand valurile sau trecatorii neatenti de darama. probabil e o chestie psihologica. imi place sa construiesc. nu numai castele, dar si edificii de cuvinte, si poezioare fara sens, si mesaje dragute care sa te faca sa zambesti. imi place sa ma joc cu bucatile de litere, la fel cum imi place sa ma joc cu bucatile de puzzle. pentru ca exista piese pentru fiecare moment.
piese pentru atunci cand iubim. piese despre cum gatesc. piese despre cum rad sau cum ma atac. piese despre cum taci. piese despre cum ne tinem de mana. piese despre cum preferi camasile. piese din vietile noastre.
nu sunt o persoana rabdatoare. dar atunci cand fac un puzzle pot sta ore intrergi ca sa vad ce piesa unde se potriveste. pentru ca am in minte tot timpul imaginea de ansamblu. cea frumos colorata de pe cutia de carton gasita sub un brad de craciun. cateodata, vantul sau alte activitati ma fac sa las constructiile de-o parte. din cand in cand, piesele se ratacesc printre foi, carti, sau rafturi.
uneori, imaginea pe care o realizez nu e cea reala. pentru ca e altfel. dar imi place mai mult asa. puzzelurile mele de oameni si stari poarta amprenta mea. cautarile mele. taieturi si ajustari pentru ca totul sa se potriveasca la locul sau.
acum stau in fata unei noi provocari: construiesc un puzzle comun. un puzzele unde nu numai eu vin cu piesele, ci si tu. si uneori, nu e bine. pentru ca in locul piesei cu ciocolata calda dimineata ai prefera-o pe cea cu cafea. sau in loc ca eu sa ma apuc sa fac curat cand sunt nervoasa sa stam sa vorbim. uneori, piesele nu se potrivesc pentru ca le taiem stramb. uneori, acolo unde vrei o bucata de tacere, eu vreau un pic de zambet. cu toate astea, e un singur puzzle. si am putea presupune ca avem o singura modalitate in care taiem. aceea in care piesele sa se potriveasca si sa dea o imagine de ansamblu. nu trebuie sa fie ca cea de pe cutie sau cea din visul de toamna. nu trebuie sa fie ajustata sau in tonuri optimiste. trebuie doar sa fie completa. din cand in cand e greu pentru ca avem piesele dar nu stim ce ar trebui sa iasa. puzzelul asta a venit fara o cutie de intructiune. fara o imagine pe care sa o copiem. si atunci fiecare incercam sa ne imaginam ce ar trebui sa fie. si da, uneori, imaginile sunt diferite.
dar, oricat de mult a durat, intotdeauna am reusit sa termin puzzelurile pe care le-am inceput. pentru ca sunt dispusa sa am rabdare pana vom scotoci prin toate colturile si vom gasi piesele pierdute. pentru ca imi place sa construiesc. numai ca puzzelul acesta nu e numai al meu. dar farmecul final va fi faptul ca vom putea spune ca e opera noastra de arta.
mult mai buna decat cea de sub bradul de craciun, intr-o cutie de carton.

[consemnare din 10 oct ]

te vreau.

ai sa ma rupi. am sa-ti infig un cutit in gene si am sa caut steaua si lumina din spate. ai sa imi tai din zboruri ca sa le lipesti de alte tale. ne vom zgaria genunchii, ne vom arunca praf inspre-dinspre trecut, ne vom pedepsi cu tacere. va curge sange uneori, dar nu voi muri. pentru ca te vreau.

si o sa iti urlu asta in timpane, o sa iti zdrobesc cautarile cu urletul asta si nu voi avea liniste decat atunci cand obositi de atata lupta, numarand cicatrici, ziduri sparte si rani adanci, ne vom intinde pe iarba si ne vom tine in brate strans pana vom fi unul.

[intre timp inca te vreau, dar am inteles ca nu trebuie sa fie neaparat o lupta intre noi pentru a ne potrivi zborul. iar o asteptare in metrou poate schimba totul]

Distanta intre doi oameni nu se masoara in ore si secunde ci in batai de inima. Distanta dintre doua batai de inima este zero atunci cand el bat in acelasi timp. Astfel, distanta dintre doi oameni cu inimi ce bat in acelasi ritm poate tinde spre 0, indiferent de distanta fizica dintre ei.

In fata mea, cana de lapte cu zahar si scortisora insira desene si imi adorme linistea de vineri seara. Si intre timp, telefonul surpa teoria distantelor. Pentru ca, atunci cand doua inimi se regasesc, inimile nu mai bat constant. Exista vocea care iti accelereaza bataile inimii, exista dorul care ti le frange, cantecul care ti le alina, asteptarea, zambetul, amintirea, caietul pe care iti insiri ideile.

In mine, timpul trece rar. Ca un personal ce vine dintr-o intr- gara uitata, cu un zgomot de roti invartindu-se parca in loc. Numai peisajul care se schimba, de la noapte la zi, ma anunta ca merge inainte. Capatul de linie e undeva aproape.

La o bataie de inima distanta.

Numar orele precum numara copiii stelele. Cu naivitatea credintei ca se termina. Timpul mi se alungeste printre degete, uneori imi lasa semne adanci si vizibile. Obisnuiam sa ma cert cu el, sa il aleg, sa il alung. De ceva vreme, il prind strans de mine, invat sa respir o data cu bataile inimii tale si sa ma linistesc. Din cand in cand, mi-e dor de agitatia zilelor cu munca, si proiecte, si scoala. Dar stiu ca atunci cand vor veni, am ore de numarat si timp lung, curat si rar. Timp numarat in doi.

In timpul ce il strang, desenz linisti, iar pe cerul de toamna vad culori aprinse si pictez sunete armonice. Drumuri. Dar acum am invatat ca toate drumurile au un sfarsit.

Iar eu aproape am ajuns acasa.