Scriu aceste rânduri cu inima strânsă: mă gândesc la durerea prin care treci, mă gândesc la apăsarea pe care o simte sufletul tău şi îmi aduc aminte cât de întristată a fost inima mea când am fost în situaţia ta.

Nu îţi scriu ca să îţi alin durerea, ci îţi scriu pentru a te ajuta să înţelegi mai bine crucea pe care o poartă părintele tău.

Fără voia mea, am fost nevoit să sufăr nu o dată pentru faptul că duhovnicul meu era grav bolnav. (Am avut mai mulţi duhovnici, doi dintre ei au trecut la Domnul înainte să ajungă la bătrâneţe.) De fiecare dată fiecare boală a părintelui duhovnic te apasă într-un mod aparte. Fiecare creştin ortodox are un duhovnic, şi boala acestuia îi provoacă dureri pe care ceilalţi nu le pot înţelege. În primul rând îţi scriu că într-un fel ar trebui să fii fericit că boala părintelui tău te mâhneşte. O, ce şansă rară ai de a înţelege în toată adâncimea ei această taină care îl uneşte pe duhovnic cu ucenicul său...

O să îţi scriu ceva despre aceasta şi poate că, deşi cele mai multe lucruri le ştii, amintirea lor îţi va prinde bine.

Câţi oameni se spovedesc în ziua de astăzi? Nu foarte mulţi. Şi încă, dintre aceştia, foarte puţini au înţeles ce înseamnă un duhovnic. Cei mai mulţi cred că duhovnicul este preotul la care se spovedesc de Paşti şi de Crăciun.

Îţi voi scrie despre felurile de duhovnici tocmai pentru a te ajuta să înţelegi cât de privilegiată este situaţia ta, chiar şi în acest ceas de suferinţă.

Fără a încerca să fac o împărţire prea nuanţată, voi scrie că există cel puţin patru feluri de duhovnici: cei foarte iscusiţi, care merg pe urmele sfinţilor Bisericii, cei care se luptă să meargă pe această cale, dar care, fiind mai puţin râvnitori, caută să Îl mărturisească pe Hristos chiar dacă au anumite lipsuri, dar încercând să nu transforme aceste neputinţe în piedici pentru poporul credincios. Mai sunt duhovnicii de ocazie, care spovedesc poporul doar în cele patru posturi ale anului, şi care în restul anului nu sunt căutaţi de către credincioşi decât foarte rar. Şi mai sunt preoţii care prin căderile lor tulbură turma lui Hristos, punându-i piedici pe calea mântuirii prin sminteala pe care o produc.

Voi vorbi puţin despre boala fiecăruia dintre aceşti duhovnici, nu după cum am citit la rândul meu în alte părţi, ci după ceea ce am înţeles eu însumi din discuţiile pe care le-am purtat pe această temă cu duhovnici iscusiţi şi cu oameni sporiţi în viaţa duhovnicească.

Voi începe cu preoţii care smintesc poporul. Nu e greu de înţeles că, de cele mai multe ori, bolile pe care le suferă aceştia sunt trimise de către Dumnezeu tocmai pentru îndreptarea lor. (Nu vreau să crezi că numai pe aceştia îi pedepseşte Dumnezeu prin boli. Există anumite corespondenţe, dar nu voi insista asupra lor.) Ce se întâmplă când un asemenea duhovnic este bolnav? Cred că ştii prea bine: „L-a pedepsit Dumnezeu!”, spun credincioşii, oftând ca şi cum Dumnezeu le-ar fi făcut dreptate.

Nu cred că oftatul este o soluţie. Când un preot păcătos este bolnav, oamenii nu trebuie să se bucure. Dimpotrivă: trebuie să se roage, cu zdrobire de inimă, pentru ca păstorul lor să înţeleagă mustrarea lui Dumnezeu şi să îşi schimbe viaţa.

Când oamenii se bucură pentru faptul că un preot păcătos este bolnav arată că nu sunt cu nimic mai buni decât acela. Hristos ne-a poruncit să ne ajutăm aproapele, iar cei care îi judecă pe preoţi, indiferent din ce motiv, vor avea osândă. Şi nu puţine sunt cazurile celor care, după ce i-au judecat pe alţi păcătoşi care zăceau pe patul de boală, fie că aceştia erau preoţi sau credincioşi, au ajuns ei înşişi să sufere boli şi mai apăsătoare, şi au simţit pe pielea lor judecata lui Dumnezeu.

Când un preot păcătos suferă, toată turma sa trebuie să treacă printr-un examen (poate te întrebi de ce m-am apucat să îţi scriu despre boala preotului păcătos, în loc să încep să scriu direct despre suferinţa părintelui tău; îţi repet: vreau să te ajut să înţelegi cât mai bine măreţia încercării prin care trece părintele tău. Şi o vei înţelege mult mai bine dacă o vei compara cu alte încercări). Dacă turma se roagă cu inimă zdrobită lui Dumnezeu, boala păstorului poate să fie spre înţelepţirea sa. Nu puţini oameni s-au apropiat de Dumnezeu pe patul de boală. Şi nu puţini preoţi şi-au îndreptat viaţa după ce au dat ochii cu boala. Dar dacă oamenii se bucură, dacă le pare bine că păstorul lor suferă, şi prin aceasta simt alinarea răzbunării, atunci Dumnezeu îi lasă în răutatea lor. În acest caz, pe bună dreptate putem spune că aşa cum e păstorul, aşa e şi turma.

Nu vreau să vorbesc mai mult despre astfel de preoţi, aşa cum de altfel nu îţi voi scrie prea multe nici despre următorul fel de duhovnici - aşa numiţii „duhovnici de ocazie”. Chiar dacă prin hirotesia care urmează hirotoniei întru preot acesta devine duhovnic, totuşi iscusinţa duhovnicească nu depinde numai de hirotesie. Există duhovnici care nu se pricep să îşi conducă ucenicii pe calea mântuirii. Există destule istorioare duhovniceşti în care sunt prezentate astfel de cazuri.

Aşa cum în clipa în care o mamă naşte nu devine neapărat şi un bun pedagog, tot aşa nici preotul care devine duhovnic nu devine neapărat duhovnic iscusit. Într-un oraş, duhovnicii iscusiţi sunt câţiva, şi de obicei îi ştie toată lumea. Dar nu toţi credincioşii se spovedesc la ei. Cei mai mulţi, din diferite motive, se spovedesc la duhovnicul în a cărui parohie se află locuinţa lor şi la ale cărui slujbe merg. Spovedaniile au loc foarte rar, de obicei în posturi. Dar oamenii sunt mulţumiţi de faptul că, neavând parte de o călăuzire atentă, neprimind canoane grele, pot duce o viaţă căldicică, o viaţă de compromis, îmbinând „utilul cu plăcutul”, învăţăturile lui Hristos cu „învăţăturile lumii acesteia”.

Acum nu generalizez, nu mă refer la cazurile în care duhovnicii de parohie păstrează linia duhovnicească pe care au mers sfinţii care au strălucit ca focul în mijlocul lumii. Mă refer la ceilalţi, de care creştinii se simt legaţi numai pentru faptul că le acceptă greşelile şi defectele, şi chiar patimile, fără să le îndrepte, şi care propovăduiesc o virtute care este virtute numai dacă o compari cu marile patimi în care cade omul zilelor noastre. Între astfel de duhovnici există unii care fac pogorăminte de la rânduiala Bisericii, numai ca să ţină lumea în biserică. Dezleagă posturile cu multă uşurinţă, numai pentru ca să fie mulţumiţi credincioşii. Din Postul Crăciunului, recomandă să se ţină doar prima săptămână de post şi ultima, „că sunt mai importante”. Nu ţin seama de predaniile Bisericii, considerându-le depăşite pentru vremurile noastre...

Cum se simt ucenicii unor astfel de duhovnici când aceştia sunt bolnavi? Speriaţi, panicaţi, neliniştiţi. De ce? Pentru că le este teamă că părintele lor ar putea muri, sau ar putea rămâne cu sănătatea atât de slăbită încât să nu mai poată sluji şi spovedi, caz în care ei ar trebui să aştepte venirea unui alt preot.

Ce poate presupune întâlnirea cu un alt preot?

În primul rând întâlnirea cu un slujitor al altarului care să nu fie îngăduitor nici cu patimile, nici cu poftele lor. Ar putea veni un preot care să îi povăţuiască pe calea cea îngustă a mântuirii. Ori, tocmai asta îi sperie. Posibilitatea ca viaţa lor căldicică să fie pusă în primejdie.

Ei se tem de schimbare, se tem de o adiere de aer duhovnicesc curat. Se tem aşa cum se temeau fariseii de Hristos. Nu este greu să observăm nici tendinţa de a transforma credinţa creştină într-o morală rece, moartă. Viaţa în Hristos este o viaţă care sufocă trândăvia, făţărnicia, compromisul. Şi, ca să poată trăi o viaţă căldicică, enoriaşii se roagă cu disperare ca Dumnezeu să le vindece păstorul. Numai ca să nu fie nevoiţi să pună început bun mântuirii.

Ce se întâmplă cu părintele lor pe patul de spital?

Părintele poate ori să se revolte împotriva lui Dumnezeu, care l-a lăsat să se îmbolnăvească, ori să se roage ca Dumnezeu să îi arate unde a greşit.

Boala este o întâlnire cu durerea, durere pe care nici făţărnicia şi nici minciuna nu o pot micşora. Durerea dă ocazia reaprecierii întregului mod de viaţă. Astfel, duhovnicul poate să îşi dea seama că drumul pe care a mers este greşit, şi are prilejul de a începe o nouă viaţă.

De multe ori, prinşi în vârtejul vieţii cotidiene, uităm că această viaţă se va sfârşi. Chiar şi preoţii pot cădea în această cursă: predicile şi catehezele despre vremelnicia vieţii pământeşti riscă să devină şabloane, şi vorbitorii înşişi uită că vor muri.

Or boala le aduce aminte acest lucru. Boala îi poate ajuta să îşi reevalueze viaţa. Şi, dacă vor avea dorinţa de a se îndrepta, atunci cu adevărat boala le va fi prilej de mântuire.

Am ajuns şi la duhovnicii iscusiţi şi modul în care primesc boala. Nu voi face o demarcaţie clară între duhovnicii care au ajuns la mari măsuri de sfinţenie şi duhovnicii care se luptă să dobândească sfinţenia, chiar dacă mai au mult de urcat până să ajungă la măsurile celor dintâi. Voi face anumite precizări pentru a lămuri lucrurile, dar totuşi îi voi include pe toţi în aceeaşi categorie. (În fond, nici un muritor nu a ajuns la capătul sfinţeniei; pe de altă parte, sfinţenia nu îi este străină nici unui creştin adevărat.)

Cuvântul că boala este îngăduită de Dumnezeu pentru curăţirea şi sfinţirea sufletului este foarte potrivit în cazul duhovnicilor iscusiţi. De multe ori, creştinii nu îşi dau seama de aceasta. Ei văd doar că părintele lor lipseşte de la parohie, şi inimile lor sunt pline de tristeţe. Ei vor ca părintele să fie în mijlocul lor şi să le îndrepte paşii spre Hristos. Şi asta vrei şi tu. Dorinţa ta este cât se poate de normală. Numai că, indiferent de voia noastră şi de nivelul nostru de înţelegere, Dumnezeu rânduieşte toate atât spre binele păstorilor, cât şi spre binele turmei. El ştie de ce e mai bine ca păstorul să sufere.

Suferinţa duhovnicului iscusit este privită de multe ori ca ceva fără rost, ca ceva care dăunează turmei. Ar trebui să facem o observaţie. Oricât de mult ar spori în viaţa duhovnicească, duhovnicului îi este de folos să ducă şi crucea bolii. Dacă până şi marilor sfinţi ai Bisericii le-a fost de folos să poarte această cruce, înseamnă că îi este de folos şi părintelui tău.

Părintele Paisie Aghioritul spunea ceva greu de înţeles pentru mintea noastră obişnuită să judece nevoinţa numai după numărul mătăniilor şi al închinăciunilor:

„Cât de mult m-am folosit eu din boală, nu m-am folosit din toată asceza pe care am făcut-o până astăzi. De aceea spun că dacă cineva nu are îndatoriri, să prefere bolile în locul sănătăţii” [15; 229].

Tot el povestea despre un episcop sfânt care avea picioarele atât de umflate, încât atunci când din întâmplare nişte monahi le-au văzut s-au înfricoşat. Dar cuviosul vlădică a spus: „Acestea sunt cele mai preţioase daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu. Şi Îl rog să nu mi le ia înapoi” [15; 229]. Iată adevăraţi păstori…

Oricât ar fi de râvnitor, părintele tău este un om care merge pe calea desăvârşirii. Şi, cu cât se curăţeşte mai mult sufletul, îşi dă mai bine seama de patimile sale, şi cu atât mai mare este dorinţa de a se lepăda de ele. Noi avem tendinţa de a limita vieţuirea duhovnicească la rugăciune, metanii, iubire de aproapele, pelerinaje, slujbe, şi trecem cu vederea tocmai esenţialul: sălăşluirea lui Dumnezeu în om. Boala nu este o piedică pentru ca Hristos să Se sălăşluiască în inima omului, ba dimpotrivă: este un prilej foarte bun pentru ca omul să rămână singur cu Dumnezeu. Nu este greşit dacă ne dăm seama că, în măsura în care toţi oamenii au nevoie ca sufletele lor să se curăţească, nu putem spune că i-ar fi fost mai de folos părintelui tău să fie sănătos. El avea nevoie de această încercare. Şi nu numai el, ci întreaga parohie.

Nu putem separa păstorul de turma sa. Trebuie să înţelegem cât de puternică este legătura dintre un duhovnic iubitor şi cei pe care îi păstoreşte. Cu cât el va ieşi mai luminat din această încercare a bolii, cu atât le va putea da un ajutor mai potrivit ucenicilor săi. Păstorul duce o luptă foarte strânsă cu puterile întunericului. Diavolul încearcă să îi aducă în minte gânduri de mândrie, încearcă să îl rupă de Hristos.

Una dintre ispitele des întâlnite este aceea prin care îl face să se simtă foarte sporit în viaţa duhovnicească, să aibă o părere bună despre sine, să fie mai atent la punerea în valoare a iscusinţei sale decât la vindecarea credinciosului: adică, după ce vreme îndelungată părintele a ajutat mulţi credincioşi, a apărut o anumită rutină: în loc să Îi mulţumească lui Dumnezeu că a reuşit să ajute atâţia oameni, părintele a început să fie mulţumit de iscusinţa sa, a căzut în iubire de sine, şi aceasta l-a făcut să piardă harul lui Dumnezeu.

Fără să îşi dea seama de greşeala sa, el poate continua să dea reţete fără să fie atent la caracteristicile bolnavului. Pentru suflete nu există medicamente universale. Nu se poate da un canon general, care să mântuiască orice patimă. Este adevărat că nimeni nu dă astfel de reţete, dar totuşi mulţi duhovnici se grăbesc uneori să dea canoane fără să se gândească dacă nu cumva sunt prea grele sau prea uşoare faţă de puterile ucenicilor.

Ajungând pe patul de spital, părintele înţelege că în problema suferinţei nuanţele sunt foarte importante. Îşi poate da seama unde anume a greşit şi se poate îndrepta. Îţi atrag atenţia asupra faptului că vorbesc acum despre duhovnici iscusiţi, aşa cum este şi duhovnicul tău. Nici un duhovnic, oricât ar fi de iscusit, nu este perfect. Toţi mai au de luptat cu ei înşişi.

Fiind întrebat odată de ce are atâtea necazuri şi boli, Sfântul Ambrozie de la Optina a răspuns că şi duhovnicii, oricât ar fi de sporiţi, au momente în care în loc să asculte glasul lui Dumnezeu vorbesc după propria minte, şi atunci nu dau sfaturile cele mai potrivite.

Fac o paranteză ca să îţi spun că şi în felul acesta se vede puterea ascultării. Dacă duhovnicii ar da întotdeauna cele mai bune sfaturi, atunci nu ar fi de mirare că ucenicii ar avea întotdeauna parte de sporire dacă i-ar asculta. Trebuie însă să ţinem seama de ambele aspecte ale ascultării: atunci când duhovnicul dă sfatul potrivit, îl dă tocmai pentru că Dumnezeu i-a pus în minte acel sfat. Iar ucenicul, ascultând duhovnicul, Îl ascultă pe Dumnezeu. Ce se întâmplă însă atunci când duhovnicul nu dă sfatul cel mai potrivit?

Pentru ascultarea ucenicului, Dumnezeu va rândui în aşa fel încât această ascultare să îi aducă cunună. Dumnezeu întoarce lucrurile în aşa fel încât pentru ascultarea ucenicului să se folosească atât el, cât şi duhovnicul său.

Să vorbim însă despre boală. Duhovnicului tău îi este bine să ducă această cruce grea a bolii. El se sfinţeşte.

„Da, dar ce se întâmplă cu mine şi cu ceilalţi ucenici ai săi, care avem atâta nevoie de el?”, m-ai putea întreba. Daţi-vă seama că încercarea părintelui vostru este în acelaşi timp a întregii parohii. Aveţi prilejul să vă arătaţi dragostea faţă de părintele vostru. Când părintele era cu voi, era foarte uşor să vă arătaţi dragostea pe care i-o purtaţi, fiind ucenici ascultători. Dar acum? Acum e greu. Acum v-au înconjurat ispitele şi nu ştiţi ce să faceţi. Diavolul profită întotdeauna de fiecare portiţă care i se deschide pentru a intra în cetatea sufletului.

Ştii cum a căzut Constantinopolul? Datorită unei singure porţi nesupravegheate, prin care au intrat duşmanii. Tot aşa încearcă şi diavolul să intre în suflet, ori de câte ori are prilejul. „Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă...”, zice un vechi proverb. Când duhovnicul nu-i acasă, ucenicii pot cădea uşor în plasele vrăjmaşului.

Problema este că ucenicii nu sunt ucenici ai duhovnicului decât în al doilea rând. În primul rând ei sunt ucenici ai lui Hristos. Şi ucenicii nu trebuie să părăsească lupta duhovnicească motivând că părintele lor este bolnav şi că nu are cine să îi supravegheze…

Hristos este lângă ucenici, chiar dacă aceştia sunt lipsiţi de poveţele părintelui lor. Duhovnicul nu trebuie idolatrizat. În momentul în care ucenicii, lipsiţi de părintele lor, se dedau patimilor şi poftelor, arată că de fapt ei nu îşi iubesc duhovnicul cu o dragoste binecuvântată. Ei îl idolatrizează, şi această idolatrie le primejduieşte mântuirea.

Duhovnicul este bolnav şi este departe de turmă. Dar Hristos nu este nici bolnav şi nici nu este departe de turmă. Şi cum se va simţi duhovnicul când, întorcându-se din spital, va vedea rănile turmei sale? Oare inima lui nu va sângera? Ia aminte la faptul că nimic nu îl doare mai tare pe duhovnic decât să vadă că turma sa merge pe căi greşite.

„Dar dacă părintele moare în spital?”...

Această întrebare este dureroasă. Da, părintele poate muri în spital...

„Cei care aveau ocazia să petreacă mai multe ore, rugându-se sau citind din Evanghelie la căpătâiul părintelui Serafim [Rose], nu vor uita niciodată intensa, înfiorătoarea experienţă pe care au avut-o acolo. Era un timp de cugetare la moartea care se apropia cu repeziciune sau la sensul suferinţei pentru Hristos. Cu totul neajutorat, legat de pat pentru a evita posibile atacuri de apoplexie, firele dispozitivelor de monitorizare i se încrucişau pe piept; cu braţele străpunse de tuburi, respirând printr-un aparat respirator, părintele Serafim avea figura unui răstignit. Efectiv eram martorii unui martiriu. Vorbea atât de des despre suferinţă şi folosul ei pentru sufletul creştinesc. Avea o mare compasiune şi admiraţie pentru suferinţele ortodocşilor din spatele Cortinei de Fier. Poate că Dumnezeu îngăduia să sufere, să pătimească împreună ei. Îmi venise în gând un pasaj scripturistic: Pentru că cea curând trecătoare uşurare a necazului nostru, cu covârşire întru covârşire, veşnică greutate a slavei lucrează nouă (II Cor. 4, 17).

Pentru toţi cei apropiaţi ai părintelui Serafim era o experienţă foarte profundă şi epuizantă - afectiv, fizic şi spiritual. Telefonul din camera de aşteptare a STI (Secţia de Terapie Intensivă) a început să sune continuu din toată ţara, de la oameni care se rugau pentru el şi care întrebau despre părintele Serafim. Aici, dar şi peste hotare, rugăciuni arzătoare se îndreptau către tronul lui Dumnezeu, implorându-L să-l cruţe pe părintele Serafim, nu de dragul lui, fiindcă el se pregătise de mult timp pentru acest ceas, ci pentru aceia dintre noi care aveam nevoie de călăuzirea lui pentru mântuirea sufletelor. Un om de o rară statură duhovnicească, o candelă a adevăratei înţelepciuni într-o epocă a confuziei şi întunericului spiritual… Oare chiar aşa de repede ne va lipsi Dumnezeu de o astfel de lumină strălucitoare? Câmpiile albe de rod, în care părintele Serafim muncise atât de mult… Cine l-ar putea înlocui? Predicile lui simple dar străpungând inima cine le va vesti? Mulţimea de articole pline de învăţătură şi inspiraţie, cărţile pe care le scrisese călăuzind sufletele pe calea împărătească… Cine va fi în stare să-i preia condeiul? Cât de multă nevoie aveam de el! Dar trebuie să avem în minte un lucru esenţial: căile Domnului nu sunt ca şi căile noastre, drept care trebuie să ne pregătim a-I încuviinţa voia” [16; 335].

Iată un exemplu de duhovnic pe care l-a luat Dumnezeu în floarea vârstei: părintele Serafim Rose. El a murit la 48 de ani. De ce l-a răpus boala? De ce nu l-a cruţat Dumnezeu? Avea mulţi ucenici, făcea o misiune enormă. Nu ştiu dacă la ora actuală în America mai există cineva care să aibă râvna lui. Şi totuşi, Dumnezeu l-a luat la El.

De ce? De ce Dumnezeu nu l-a lăsat să mai propovăduiască Ortodoxia? Oare Dumnezeu nu a văzut cât de bogate erau roadele propovăduirii sale? Ba da, Dumnezeu a văzut, şi totuşi a vrut să îl cheme în rai.

Ţi-am reprodus rândurile despre ultimele clipe din viaţa părintelui Serafim numai ca să înţelegi că voia lui Dumnezeu diferă de voia oamenilor. Nu vreau să te sperii, Dumnezeu a rânduit de multe ori ca duhovnicii să fie vindecaţi pentru rugăciunile ucenicilor lor. Aceşti ucenici, fiind răstigniţi ei înşişi prin boala păstorului lor, s-au rugat fierbinte ca Dumnezeu să îl tămăduiască pe acesta. Şi rugăciunile lor nu au rămas fără răspuns...

Scriindu-ţi, mă gândesc: dacă ar fi acum părintele meu bolnav, şi chiar în primejdie de moarte? Cum aş primi cuvintele cuiva care ar încerca să îmi spună că îmi este de folos ca părintele meu să treacă la Domnul? (Este uşor să spunem: „Da, de acum părintele Serafim îi ajută mai mult pe oameni, pentru că mijloceşte pentru ei înaintea tronului Împăratului Ceresc”.)

În orice caz, nu aş fi încântat să ascult astfel de sfaturi. De ce? Pentru că nu ştiu cine m-ar putea ajuta aşa cum mă ajută părintele meu. Totuşi, dacă părintele meu ar fi pe patul de moarte, ar fi normal să mă gândesc la faptul că, dacă ar muri, va trebui să îmi găsesc un alt duhovnic.

Nu ştiu dacă aş putea să împărtăşesc bucuria celor care au nădejdea că duhovnicii lor au trecut la Domnul. La înmormântarea părintelui Sofian de la Antim, de exemplu, atmosfera nu a fost deloc mohorâtă: creştinii se bucurau că părintele lor a fost chemat în Împărăţia cea Cerească.

Dacă mi-ar fi fost duhovnic părintele Sofian, cred că la înmormântare aş fi avut inima zdrobită pentru simplul fapt că, fiind la primii paşi în vieţuirea creştină, aş fi avut mare nevoie de un povăţuitor atât de iscusit. Poate că şi tu eşti în aceeaşi situaţie ca a mea.

Cred că la moartea unui duhovnic ucenicii nu se pot bucura decât dacă ultimele zile sau săptămâni din viaţa duhovnicului lor au fost pentru acela pline de dureri apăsătoare. Ucenicii se pot bucura numai gândindu-se că părintele lor a ajuns la odihnă. Dar dacă s-ar gândi la starea lor, nu pot fi veseli. Ucenicul nu poate spune că a ajuns la o măsură atât de înaltă încât nu mai are nevoie de părintele său. (Este adevărat că în istoria Bisericii au existat sfinţi care au ajuns la o măsură atât de înaltă încât duhovnicii înşişi i-au trimis să primească călăuzire de la alţi dascăli ai nevoinţei şi rugăciunii. Dar, în zilele noastre, cei care consideră că au învăţat tot ceea ce puteau învăţa de la duhovnicii lor sunt căzuţi în înşelare din cauza mândriei şi a iubirii de sine.)

Înţeleg de ce nu vrei să te gândeşti la faptul că părintele tău ar putea trece la Domnul. Înţelege însă şi tu că, pe măsură ce sporim în viaţa duhovnicească, ne cunoaştem mai bine neputinţele. O dată cu această cunoaştere ne dăm seama din ce în ce mai bine câtă nevoie avem de povăţuirea duhovnicului nostru. Trecerea timpului nu te va ajuta să depăşeşti mai uşor lipsa sa.

Oricum, în această legătură un lucru este foarte important: nici un duhovnic iscusit nu caută să îşi agonisească discipoli, nu caută să îi facă pe ucenici dependenţi de persoana sa sau de sfaturile sale; orice duhovnic iscusit caută să îi ajute pe ucenici să stea pe picioarele lor. Hrana uşoară să fie înlocuită cu hrana tare. Bucuria duhovnicului este mare atunci când vede că ucenicii au sporit, că au depăşit primele etape ale războiului duhovnicesc.

De ce fac atâtea paranteze şi nu vorbesc strict despre boala părintelui tău?

Unul dintre motive este că nu pot explica altora ceva decât în modul în care mie mi-ar fi plăcut să mi se explice. În viaţa duhovnicească există anumite întrepătrunderi, anumite relaţii foarte fine. Şi cred că parantezele pot fi foarte folositoare pentru înţelegerea oricărui subiect privitor la viaţa duhovnicească. Dacă ţi-aş fi scris numai despre boală, boală, boală, cred că te-aş fi plictisit.

Cred că ar trebui să te bucuri că te afli într-o situaţie atât de deosebită: să ai un duhovnic iscusit, pe care ştii să îl preţuieşti şi faţă de care simţi atâta dragoste. Oricât ar fi de grea boala părintelui tău, tu nu trebuie să pierzi din vedere această minune: că, în vremuri atât de grele, totuşi Dumnezeu te-a luminat să îţi găseşti un duhovnic bun.

Părintele tău duce acum crucea bolii. E momentul să îţi arăţi dragostea pe care i-o porţi. Aceasta o poţi face în mai multe feluri. În primul rând, rugându-te pentru el, rugându-te ca Dumnezeu să îl dăruiască sănătos turmei sale cuvântătoare.

Inima preotului care zace pe patul de spital e împunsă de săgeţile grijii faţă de copiii săi duhovniceşti. El se frământă, se întristează că nu este alături de ei decât prin rugăciunile sale.

Să nu crezi că, dacă zace pe patul spitalului, părintele se gândeşte doar la el. Nu, se gândeşte mai ales la voi, la ucenicii săi, şi îşi doreşte ca voi să nu slăbiţi în războiul duhovnicesc. Şi până ce se va întoarce la voi, să vă ia din nou sub aripile sale, părintele stă cu inima încordată. Voi, ucenicii lui, trebuie să nu vă împuţinaţi râvna faţă de cele duhovniceşti. Cât l-ar durea pe părinte să ştie că, atunci când a stat în spital, unii creştini nu au venit la biserică…

La biserică nu venim pentru preot, venim pentru Hristos. Şi când preotul duhovnic lipseşte, creştinii trebuie să se roage cu şi mai multă râvnă la slujbă pentru el. Ce folos ar avea dacă voi aţi da grămezi de pomelnice pentru sănătatea lui, dar nu v-aţi mai duce la slujbe?

Sunt unii care îşi tot vizitează duhovnicul, atunci când acesta este bolnav, dar biserica nu o mai vizitează. Aşa ceva nu îi place nici părintelui, şi nici lui Dumnezeu.

Iar în privinţa vizitelor la spital, sunt boli şi boli, bolnavi şi bolnavi. Unii preoţi se bucură să fie vizitaţi de ucenicii lor, alţii se bucură de linişte. Unii se bucură să îşi vadă fiii duhovniceşti, alţii se bucură să îşi vadă păcatele şi să plângă pentru ele. Chiar dacă păcatele lor sunt atât de mici încât pe lângă ale noastre par virtuţi.

Ucenic adevărat nu este cel care sub masca grijii de bolnavi îşi oboseşte duhovnicul prin vizite prea lungi şi prea dese (în care chipurile îl ţine la curent cu ce se mai întâmplă prin lume şi prin parohie). Ucenic adevărat este cel care face canonul şi ascultarea primită de la părinte, chiar dacă ispitele sunt mari şi râvna i s-a împuţinat.

Ca nu cumva să rămâi cu tristeţe în suflet după ce ţi-am scris despre adormirea părintelui Serafim Rose, îţi voi copia aici minunea la care mă gândesc ori de câte ori duhovnicul meu este bolnav. E vorba de vindecarea părintelui Nectarie Moulatsioti, un bătrân duhovnic din Grecia:

„În 1980, după zilele încărcate de sărbătorile Crăciunului, am simţit o mare slăbiciune, mă simţeam total epuizat, şi de aceea am hotărât să mă duc la doctor. După ce m-a examinat, mi-a spus: «Nu aţi observat că, atunci când tuşiţi, din piept vă curge sânge şi puroi?»

«Ba da, am răspuns eu, dar am crezut că este din cauza multelor metanii făcute ş a oboselii. Mi-a dat imediat trimitere la mai multe spitale şi laboratoare pentru analize mai complexe. La unul dintre spitale, profesorul universitar Papaconstantin mi-a spus că am cancer la plămâni şi că nu mai am de trăit mai mult de două luni şi jumătate. I-am răspuns că vreau să ştiu precis, deoarece eram la mijlocul construcţiei cu biserica cea nouă a Sfântului Nectarie şi doream să-mi aranjez toate cele necesare. Am mers apoi şi la alte spitale, şi la alţi medici. Toţi mi-au spus acelaşi lucru, că trebuie să mă pregătesc, să-mi rezolv toate socotelile cu viaţa aceasta deoarece, peste puţin timp, voi pleca dincolo. Ba unul mai hazliu mi-a spus: «Părinţele… Aliluia, Aliluia».

Îndată după toate acestea, am început să mă simt din ce în ce mai obosit. Tuşeam din ce în ce mai mult şi sângele îmi ţâşnea pe gură. Aveam în piept dureri îngrozitoare şi eram galben la faţă, aproape de moarte.

M-am dus în faţa icoanei Sfântului Nectarie şi m-am rugat îndelung. Apoi i-am spus: «Ce se va întâmpla cu mine, Sfinte Nectarie?... Eu muncesc întruna ca să-ţi ridic această biserică…, atât de mulţi se vindecă în jurul meu…, nu ai putere să Îi spui Mântuitorului Hristos să mă mai lase…? De ce mi-ai mai spus în vis să îţi ridic biserică de vreme ce nu o pot termina…? Dar în sfârşit, lasă să mor, nu mai contează…»

Toată lumea din sat aflase de starea mea. Mulţi plângeau, făceau rugăciuni şi privegheri pentru mine. I-am mai spus Sfântului Nectarie: «Lasă-mă măcar să termin biserica, să slujesc doar o Sfântă Liturghie şi după aceea pot să mor liniştit!»

Între timp m-am apucat să mă îngrijesc pentru cele necesare înmormântării. Am comandat sicriul, am aranjat locul de veci şi toate celelalte. Au venit şi fraţii mei de peste tot şi au început să se plângă la Sfântul Nectarie, zicând: «De ce ni-l iei pe fratele nostru, de ce nu îl mai laşi?», şi altele ca acestea. Apoi m-au luat din nou şi m-au dus pe la cei mai buni doctori. Degeaba. Acelaşi rezultat peste tot. Le spuneau: «De ce-l mai chinuiţi pe drumuri…? Lăsaţi omul să moară liniştit!» M-au dus şi la Spitalul Central ca să mă interneze. Acolo, când m-au văzut în ce hal eram, nici nu m-au mai primit. Apoi am fost la spitalul Sfântul Sava. Un doctor de acolo le-a spus: «Dacă nu moare până în 2 iulie, perioadă în care sunt ocupat cu alte operaţii care au prioritate, aduceţi-l la mine să încerc să-l operez, deşi nu are decât foarte puţine şanse de supravieţuire». M-au adus din nou acasă. Aveam dureri îngrozitoare şi aşteptam sfârşitul. Cu mare dificultate mai coboram din când în când la biserică şi mă rugam.

Într-o zi, pe când mă aflam în Sfântul Altar şi citeam canonul de rugăciuni, am auzit că a intrat cineva în biserică. L-am trimis pe paracliser să vadă cine este şi i-am spus că dacă nu este nimic important să spună că nu sunt acolo, că lipsesc. Mă simţeam foarte obosit. De curiozitate, am dat şi eu la o parte perdeaua Sfintelor Uşi şi m-am uitat. Era un călugăr în vârstă, mic de statură, cu o rasă ponosită şi cu un fes călugăresc pe cap. A venit imediat paracliserul înapoi şi mi-a spus: «Părinte, călugărul acesta care a intrat acum în biserică seamănă foarte mult cu Sfântul Nectarie pe care îl avem în icoană». Eu, crezând că vrea în acest fel să mă încurajeze, i-am răspuns: «Îţi mulţumesc, domnule Sofian, că vrei să mă încurajezi şi că te porţi cu mine ca şi un părinte, dar acum sunt foarte obosit».

Între timp, călugărul cel străin a aprins câteva lumânări şi s-a închinat la sfintele icoane, la cea a Maicii Domnului, la a Mântuitorului şi a Sfântului Ioan Botezătorul, dar nu şi la icoana Sfântului Nectarie. Apoi l-a întrebat pe paracliser:

- Duhovnicul este aici?

- Nu este, este acasă bolnav, are gripă. Aveţi nevoie să îl chemăm cumva pe preotul cel tânăr al parohiei?

- Nu, răspunse călugărul, Paştele cu bucurie! (Era în apropierea sărbătorii Paştelui anului 1980.)

Prezentă în biserică era şi pictoriţa de biserici Elena Kitraki, împreună cu o ucenică de-a ei. A venit şi ea apoi într-un suflet şi mi-a spus:

- Părinte, e adevărat, chiar Sfântul Nectarie a fost în biserică şi a plecat. Eu, emoţionat, am început să cred că este adevărat şi le-am spus:

- Fugiţi repede şi chemaţi-l înapoi!

Au plecat într-un suflet. Eu între timp am înaintat cu greu până la icoana Mântuitorului şi am spus:

- Doamne, fie fă-mă sănătos, fie ia-mă mai repede, că nu mai rezist!

Peste puţin timp femeile s-au întors şi mi-au spus emoţionate:

- A venit, părinte. Este aici!

Am înaintat cu greu până în mijlocul bisericii şi l-am văzut. M-am aplecat să îi sărut mâna, dar nu m-a lăsat. Dimpotrivă, a reuşit să o sărute el pe a mea. L-am privit o vreme bine-bine şi i-am spus: «Părinte, paracliserul v-a spus că sunt bolnav de gripă. Nu a spus adevărul. De fapt, sunt bolnav de cancer. De aceea, vă rog să mă însemnaţi cu semnul Sfintei Cruci. Apoi i-am spus:

- Faţa Sfinţiei Voastre seamănă cu cea a Sfântului Nectarie din icoană.

A zâmbit şi nu a spus nimic. Atunci am prins curaj, l-am prins de braţe şi i-am spus:

- Nu te mai las să pleci până când nu îmi spui… Mă voi face bine sau nu? Eu sunt gata de plecare, spovedit, împărtăşit…! Nu te las să pleci! I-am spus din nou: «însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci». Atunci am văzut că din ochii săi curgeau lacrimi. Mi-a spus ceva, dar nu am înţeles ce. Apoi m-a îmbrăţişat cu adevărat. În acea clipă m-am entuziasmat şi am încercat să îl îmbrăţişez şi eu. Şi în timp ce la început gândeam că este imaterial, am simţit că era trupesc, i-am atins pentru o clipă braţele şi fruntea. Deodată însă, am simţit că îmbrăţişez în gol, deşi continuam să îl văd în faţa mea. Mi-am dat seama în cele din urmă ce se întâmpla. Era o minune. Femeile desigur că se pierduseră cu totul. Şi eu la fel.

Apoi i-am spus: «Veniţi să vedeţi ce avem jos la muzeu…!»

Am coborât spre muzeu (…) A început îndată să se închine la diferitele moaşte ale diferiţilor sfinţi pe care le aveam expuse, dar nu şi la părticele din moaştele sale. Noi ne priveam unul pe altul uimiţi, neştiind ce să mai spunem. M-am apropiat din nou de el şi l-am întrebat: «Părinte, unde locuieşti?»

Mi-a arătat în sus, spre tavan, adică spre biserica de deasupra, şi mi-a spus: «Casa mea încă nu e terminată şi sunt supărat…» Se referea la biserica ce se construia în cinstea sa.

- Spune-mi, voi muri sau voi trăi…?

- Este doar o încercare, copilul meu, mi-a răspuns.

Am văzut că vroia să plece. I-am spus din nou:

- Te rog, te implor, spune-mi că mă voi face bine, ca să ştiu ce să fac.

Se duse spre icoana Mântuitorului. L-am strigat din nou: «Părinte, spune-mi…!» Mi-a răspuns: «O, copilul meu, Nectarie, nu te mai supăra atât. Este doar o încercare. Te vei face bine şi se va auzi aceasta în toată lumea!»

Apoi, deşi uşa era închisă, a dispărut din faţa noastră. Am rămas cu toţii înmărmuriţi. (…)

Cu toate acestea, starea sănătăţii mele nu s-a ameliorat. Au urmat două luni de dureri îngrozitoare. În sfârşit, am ajuns la ziua de 2 iulie 1980, zi în care eram programat pentru operaţie la Spitalul Sfântul Sava. (…)

Înainte de a pleca, m-am dus în biserică în faţa icoanei Sfântului Nectarie şi l-am rugat:

- Sfinte Nectarie, de ce oare nu ai apucat să mă salvezi? Iată, acum plec, mă duc să mă opereze, te rog să te găseşti lângă mine. Vreau să mă întorc, să continui lucrarea pe care am început-o. Nu în sicriu, sfinte ale meu, ci pe picioarele mele aş vrea să mă întorc. Şi de mă voi întoarce sănătos, voi cerşi, de va fi nevoie, ca să îţi fac o icoană de argint.

Am plecat deci cu toţii la Spitalul Sfântul Sava. Acolo era director domnul Papaconstantin, un om foarte credincios. I-a spus deci Mitropolitul:

- Vă încredinţez acest vrednic preot al meu. Spuneţi medicilor care îl vor opera să aibă mare grijă de el, deoarece îl va plânge un întreg sat care îl iubeşte, văduve, copii orfani şi toţi credincioşii pe care i-a ajutat.

- Nu este nevoie, Prea Sfinţia Voastră, să vorbesc eu cu medicii profesori, aceştia doi au aranjate lucrurile.

- Care aceştia doi? Întrebă Mitropolitul.

- Păi, Sfântul Nectarie şi părintele Nectarie…

Am fost încurajat de ceea ce auzisem în acea clipă. M-au pus pe o targă şi m-au dus la chirurgie. Eu atunci am început să mă rog, cerând ca sufletul mamei mele să îmi vină în ajutor. Clipele erau foarte dramatice. «Voi veni să te întâlnesc, mamă, spuneam. Din păcate însă, nu am terminat lucrarea la biserică…» Le-am cerut asistentelor medicale prezente să dea dovadă de milă şi de înţelegere. În faţa mea au apărut doctorii cu măştile lor pe faţă. Când m-au văzut aşa de terminat şi au auzit cum mă rugam, au spus: «Noi nu punem mâna să îl tăiem pe părintele ăsta…» Toţi stăteau la îndoială…

Tocmai atunci venise în clinică un doctor din străinătate, mare specialist, ca să opereze un alt bolnav. M-a văzut şi pe mine, m-a consultat, şi la urmă a spus: «Lăsaţi-mă să îl operez eu, şi dacă e să moară în mâinile noastre, ce să facem, doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operaţie…»

A venit apoi anestezistul şi mi-a spus: «Părinţele, te voi adormi, nu ştiu dacă te vei mai trezi. Dacă va fi să nu te mai trezeşti, să nu pleci supărat pe mine, şi să te rogi şi pentru sufletul meu».

«Imediat, am spus, voi chema pe profesorul meu, pe Sfântul Nectarie, să vină aici.» Am spus: «Sfinte Nectarie, vino repede, cuţitele sunt pregătite să mă taie! Te rog, aleargă repede! Şi când vei veni, să nu vii singur. Ia împreună cu tine şi sufletul mamei mele şi adu-l lângă copilul ei, ca să îngenuncheze în faţa ta şi să te roage să mă salvezi…!»

Am ameţit o clipă din cauza anesteziei şi apoi am adormit. Îndată am simţit o mână moale care mă mângâia. «Mamă, ai venit îndată, îţi mulţumesc…» Această mângâiere mi-o aduc aminte de când eram copil. «Îţi mulţumesc, dulcea mea mamă…»

Acestea au fost ultimele cuvinte, pe care le-au auzit şi cei prezenţi. Apoi am auzit îndată o voce groasă, bărbătească, care îmi spunea: «Copilul meu, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie şi m-am coborât acum de la tronul lui Dumnezeu ca să-ţi aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos, şi anume că nu îi vom lăsa să te opereze. Te vei face bine, copilul meu, se va petrece minunea şi se afla în lumea întreagă!»

După câteva ore m-am trezit într-un salon al spitalului şi nu într-o rezervă separată, aşa cum mă aşteptam să fiu de vreme ce supravieţuisem operaţiei. Oamenii din jurul meu se uitau la mine parcă ciudat, cu curiozitate. Am început să-mi privesc pieptul şi să caut urmele tăieturilor operaţiei, dar nu reuşeam să descopăr nimic. M-a văzut îndată unul dintre doctori şi mi-a spus: «Nu te nelinişti, Sfântul Nectarie nu ne-a lăsat să te operăm! Mai înainte de a te opera a venit profesorul acela din străinătate şi te-a mai consultat o dată cu atenţie. Ţi-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare şi a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai şi apăreau pe radiografie între timp au dispărut; s-au eliminat încet-încet prin expectoraţie şi printr-un lichid negru care a apărut în excremente. Nu mai e nevoie, deci, de operaţie. Nu mai ai cancer. Să te rogi de aici înainte şi pentru noi, toţi cei de aici».

Ştirea s-a răspândit cu repeziciune pretutindeni. Erau foarte mulţi cunoscuţi care aşteptau cu înfrigurare rezultatul operaţiei. În satul meu clopotele au început să bată în ritm de mare sărbătoare. Cu mare bucurie ne-am întors cu toţii în sat. Cu greutate am coborât din maşină, cu biletul de externare în mână. Eram doar piele şi oase, după cum se spune. (…)

A urmat apoi o perioadă de refacere a sănătăţii mele, după care m-am apucat din nou să lucrez la ridicarea bisericii. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al patronului ei, am terminat-o, şi în vreme ce cerusem de la Sfântul ca măcar o Sfântă Liturghie să săvârşesc într-însa, iată că se împlinesc de acum 19 ani de când slujesc şi încă mai trăiesc. (…)

Pe toţi sfinţii îi iubesc din toată inima. Dar cu Sfântul Nectarie, după cum vedeţi, sunt într-o legătură foarte strânsă. (…) El este pentru mine protectorul meu, mama mea, tatăl meu, vindecătorul meu, cel căruia în clipele cele mai grele îi vorbesc.

Zice de multe ori lumea: «Părintele iar vorbeşte cu sfântul!» şi are dreptate. Merg în faţa icoanei sale şi îi spun: «Acela doreşte să se rezolve o problemă gravă, un altul să se vindece de cutare boală, şi aşa mai departe. Eu te rog, deci, ascultă-le rugăciunea, arată-ţi harul şi mila ta». De aceea, pe toţi îi îndemn neîncetat să alerge la bogăţia milei sale şi să se roage fierbinte, cu cugetul curat şi spălat de Sfânta Taină a Spovedaniei, şi nu vor pleca neizbăviţi” [37; 79-88].

Aşa cum părintele Nectarie Moulatsioti a fost vindecat de boala sa, aşa poate fi vindecat şi părintele tău. Şi, dacă cei care îi sunteţi ucenici aveţi credinţă în Dumnezeu, şi dacă este de folos, părintele vostru va rămâne în viaţă. (Oricum, nu uita principalul sfat pe care l-a lăsat părintele Nectarie: cine vrea să fie ajutat de sfinţi trebuie să se curăţească prin Sfânta Taină a Spovedaniei, „şi nu va pleca neizbăvit…”).

Nu vreau să închei acest cuvânt fără a-ţi spune câte ceva şi despre bolile suferite de rudele preotului. Dar înainte de aceasta îţi redau o întâmplare din viaţa Sfântului Iona, marele făcător de minuni din Odessa:

„Odată a fost adus la Sfântul Iona un îndrăcit. Bolnavul a început să facă gălăgie. După ce s-a rugat, părintele a poruncit duhului rău:

Ieşi din el!
Sunt înfricoşător! – a răspuns diavolul prin gura celui bolnav. Dreptul de tine nu se teme, iar cel păcătos nu te vede – a zis părintele Iona.
Şi aşa s-a întâmplat de trei ori, iar după a treia oară diavolul a ieşit.

După ce părintele a izgonit acel duh rău, în casa sa a izbucnit imediat un incendiu care nu părea să aibă o cauză firească. Vrăjmaşul diavol, care se răzbuna crunt pe familia părintelui după fiecare exorcizare, nu a întârziat să-şi arate colţii” [36; 15].

Ce înţelegem de aici? Că fiecare exorcizare, că fiecare tămăduire trupească şi fiecare tămăduire sufletească lucrată de Dumnezeu prin preoţi îi stârneşte pe diavoli să se răzbune pe slujitorii altarului. Diavolul nu suportă să vadă că oamenii îi scapă din gheare. Chiar dacă în cazul exorcizărilor ne este mai uşor să înţelegem această luptă dintre forţele întunericului şi Dumnezeu, o luptă asemănătoare are loc şi în cazul spovedaniilor unor păcate foarte grele. Deci, chiar dacă nu toţi preoţii au darul izgonirii demonilor, prin spovedanie toţi dau dezlegare de păcate şi întind o mână celor care vor să se ridice din cădere. Ar putea oare diavolul să lase nepedepsită o asemenea jignire?

Iată ce mai putem citi în viaţa Sfântului Iona:

„Pentru viaţa sfântă a părintelui Iona, vrăjmaşul s-a răzbunat pe cei apropiaţi ai săi. Copiii săi au avut parte de necazuri aproape toată viaţa lor. Au fost alungaţi din şcoală, au avut căsătorii nefericite şi li s-au întâmplat multe alte necazuri. Părintele a fost tare supărat din cauza vieţii fără rânduială pe care a dus-o fiica sa, Sofia. Înainte de a muri, părintele i-a spus Sofiei: «Am să mă rog lui Dumnezeu pentru tine, ca să-ţi dea o moarte năprasnică pentru iertarea păcatelor tale şi să te mântuieşti». După o vreme, Sofia şi-a ieşit din minţi şi a fost dusă la spitalul de nebuni. După adormirea sfântului, când au venit nemţii, i-au împuşcat pe bolnavii psihic de acolo, printre care se afla şi fiica părintelui” [36; 34-35].

Trei elemente mi se par foarte importante în cele relatate mai sus: că, pentru sfinţenia părintelui, cei din familia sa sunt loviţi puternic de diavol. Că deşi părintele poate fi sfânt, copiii săi nu sunt predestinaţi să ducă o viaţă aleasă. Că şi atunci când pare de ocară, boala poate fi spre mântuire.

Ce să înţelegem: că ar fi mai bine pentru preotul de mir să îşi cruţe familia, să părăsească drumul cel îngust al sfinţeniei pentru binele rudelor sale?

Nu, în nici un caz. Dimpotrivă: cu cât părintele se jertfeşte mai mult pentru Hristos, cu atât rugăciunile sale pentru ai săi vor fi mai puternice. Şi, chiar dacă asupra lor se vor abate greutăţi, totuşi Dumnezeu le va întoarce în bine. Şi chiar dacă oamenii nu îşi vor da seama că Dumnezeu le întoarce în bine, ba chiar l-ar putea judeca şi defăima pe preot, importantă nu este gura lumii, ci importantă este ţinerea poruncilor Domnului. Şi cine se teme de gura lumii şi părăseşte poruncile Domnului poate va scăpa de ocara oamenilor, dar nu va scăpa de osânda veşnică.

Da, fiica părintelui Iona a ajuns la nebunie. Dar ar fi o mârşăvie să vedem numai această jumătate a paharului. Părintele nu s-a rugat ca fiica sa să fie pedepsită pentru păcatele ei. Nu a vrut răul fiicei sale, ci a vrut ca fiica sa să aibă parte de o moarte prin care să i se ierte păcatele. Şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa. (Nu vreau să spun că cei care au în familia lor preoţi cu viaţă sfântă se pot culca liniştiţi pe o ureche la gândul că se vor mântui pentru rugăciunile aceluia. Cei care şi-au făcut astfel de socoteli viclene vor fi ruşinaţi de Dumnezeu.)

Este de o mie de ori mai bine să mori precum Sofia şi să ajungă în rai decât să mori de o moarte liniştită, în patul tău, dar să ajungi în iad. Au trăit mulţi oameni care nu au păcătuit ca Sofia, care au dus o viaţă mult mai cuminte, dar care au fost căldicei. La ce le-a ajutat că au avut o moarte liniştită, dacă nu s-au învrednicit să ajungă în rai?

Cred că ţi-ai mai pus şi altă întrebare: oare cazul Sofiei nu răstoarnă învăţătura ortodoxă privitoare la educaţia copiilor? „Degeaba duc părinţii o viaţă curată, dacă fiii lor tot pe drumuri greşite ajung...”

Să nu gândeşti aşa. Cred că principala luptă a vremurilor noastre nu este direct împotriva credinţei, ci împotriva râvnei pentru a duce o viaţă modelată de credinţă. Diavolul s-a convins că oamenii nu pot renunţa la credinţă, că prigoanele nasc martiri. Şi atunci a schimbat tactica. Face tot ce îi stă în putinţă pentru ca oamenii să creadă că vremea credinţei a trecut, că poruncile Evangheliei sunt utopice pentru omul mileniului III.

Datorită unei crize din ce în ce mai puternice la capitolul modele vii, creştinii sunt îngrijoraţi de faptul că şansele ca fiii lor să ducă o viaţă curată sunt foarte mici. Marii duhovnici spun răspicat: „dacă părinţii duc o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, sau dacă măcar unul dintre părinţi duce o astfel de viaţă, copilul va avea un model care îl va impresiona şi care va contrabalansa influenţa negativă a societăţii destrăbălate”.

Şi totuşi, de ce Sofia nu a urmat exemplul tatălui ei? Întrucât nu vreau să lungesc scrisoarea, îţi voi spune că nu ar fi ceva îngrozitor dacă din nouă copii, câţi a avut Sfântul Iona, doar unul a luat-o pe drumuri greşite şi în cele din urmă s-a mântuit. Important este că de cele mai multe ori copiii urmează exemplele bune ale părinţilor lor (dacă aceştia sunt exemple reale şi nu habotnici care sufocă libertatea copiilor în numele unui apostolat familial greşit înţeles).

Dă-ţi seama că, pentru lupta pe care o duce părintele tău, diavolul vrea să se răzbune, aducând asupra sa şi a celor din familia sa boli şi necazuri apăsătoare. Când vei auzi că preoteasa lui sau copiii sunt bolnavi, să te rogi pentru ei. Să înţelegi că viitorul părintelui tău depinde foarte mult de cel al familiei sale. Că, deşi nimic nu trebuie să ne despartă de dragostea şi de slujirea lui Dumnezeu, totuşi, oameni fiind şi având neputinţe, avem mare nevoie de linişte ca să putem face faţă tumultului lumii înconjurătoare. Şi dacă noi avem nevoie de linişte, dă-ţi seama câtă nevoie are preotul care la slujbe şi la scaunul de spovedanie stă ca un erou pe câmpul de luptă. Familia îl poate ajuta să aibă parte de puţină linişte sau îl poate apăsa ca un jug. Şi uneori rugăciunile credincioşilor pot înclina această balanţă spre binele tuturor: al preotului, al familiei sale şi al întregii turme pe care o păstoreşte.

Ţi-am scris această încheiere nădăjduind că părintele tău se va face bine cât mai curând şi că va reveni degrabă în mijlocul vostru. Şi ca să te rogi nu numai pentru el, ci şi pentru toată familia lui. Aşa cum cei care au duhovnic călugăr trebuie să se roage şi pentru toată obştea din care acesta face parte.

Dumnezeu să îţi asculte rugăciunile şi să îţi dăruiască liniştea Sa!

Danion Vasile

P.S. Am revăzut astăzi scrisoarea pe care tocmai ai terminat-o şi tu de citit. Îmi dau seama că este incompletă, că lipseşte din ea ceva esenţial: tocmai descrierea modului în care un duhovnic cu viaţă curată înfruntă boala. Cred că ar fi bine să îţi reproduc aici câteva citate din Viaţa Sfântului Antonie de la Optina:

„Stareţul nu s-a plâns de suferinţele sale nici oamenilor, nici lui Dumnezeu. Mulţi, văzându-i chipul mereu senin şi ascultându-i vorbele întotdeauna vioaie, nu înţelegeau cât de suferind stă în faţa lor. Alţii, observând statura sa robustă, gândeau că e foarte sănătos şi doar se preface a fi bolnav. (Notă: Cineva care l-a vizitat pe părintele Antonie îl descria ca pe cel mai sănătos dintre oameni. Un altul i-a spus în faţă: «Jumătate din Moscova e plină de sfinţi ca dumneata»).

Nici nu e de mirare ca oamenilor din lume, care chiar şi în caz de boală uşoară nu se gândesc şi nu le pasă decât de tihna lor, răbdarea stareţului să le fi părut imposibilă sau de neînţeles. Părintele Antonie făcea un mare efort, chiar şi atunci când chinurile îi erau cumplite, să îi întâmpine foarte amabil şi cu o înfăţişare voioasă nu numai pe cei sosiţi pentru povăţuire duhovnicească, ci, în general, pe toţi vizitatorii mănăstirii. Şedea şi vorbea cu dânşii, ascultându-le cu răbdare lucruri care oricum nu aveau nici o importanţă pentru nimeni, nici pentru ei, nici pentru el, iar la plecare le făcea cele mai bune urări. Care dintre aceşti vizitatori, plecând, după o primire atât de afectuoasă, mângâiaţi şi îmbărbătaţi de către părintele Antonie, şi-ar fi putut vreodată închipui că stareţul, după ce îi însoţise pe oaspeţi până afară, adesea revenea în chilia sa cu mare efort şi gemând de durere? Părintele Antonie era gata să îl întâmpine pe următorul oaspete cu aceeaşi bunătate, în ciuda faptului că asemenea eforturi îi măreau suferinţa” [18; 75-76].

Pentru că mulţi se plâng de bolile lor, chiar şi atunci când acestea sunt uşoare, cred că ar fi bine să afli cât de grea a fost crucea pe care a purtat-o Sfântul Antonie de la Optina:

„În scurt timp, boala de la picioare, care începuse în 1836, după cum am spus deja, spori într-o asemenea măsură, din pricina efortului prea mare de a rămâne mai mult timp în picioare, încât i s-au umplut de răni până la genunchi. Odată, la o priveghere de toată noaptea, a curs atâta lichid din rănile părintelui Antonie, încât cizmele noi de piele i s-au înmuiat complet, de parcă ar fi stat în apă până la genunchi. După aceea rănile s-au închis, dar durerea deveni şi mai ascuţită, deoarece puroiul, căruia rănile îi slujiseră ca un canal natural, rămăsese înăuntru. Odată, după ce rănile se închiseseră, un frate începător care trecea pe lângă chilia părintelui l-a văzut zăcând la podea inconştient şi plin de sânge. Din pricina rănilor, părintele leşinase, iar în cădere se lovise la amândouă picioarele. Mai târziu, rănile s-au deschis iarăşi, şi a început un alt fel de chin. Nu vom descrie toate stările bolii sale, ci vom spune pe scurt că suferinţa aceasta a ţinut până la moartea stareţului, adică vreo treizeci de ani. Zi şi noapte a avut de îndurat dureri groaznice la picioare, ca şi cum în acelaşi timp cineva le-ar fi tăiat cu cuţitul, le-ar fi ars cu foc, le-ar fi zgâriat cu o perie şi le-ar fi împuns cu ace. Nu te puteai uita la ele fără să te înfiori. Bolnave, picioarele i se făcuseră tari ca lemnul, şi semănau mai mult cu nişte buturugi, groase cam de 25 cm, de un roşu închis şi complet inflamate. Din răni, care erau deschise până la os, sângele curgea în permanenţă. Doctorul A.I.L. spunea chiar că, atunci când îi bandaja picioarele, a văzut în carne viermi mari de aproape 3 cm” [18; 73-74].

Sfinţii Părinţi au scris rânduri tulburătoare despre mucenicia nesângeroasă a celor care rabdă crucea încercărilor, fie că sunt săraci, bolnavi, flămânzi, singuri sau prigoniţi într-un fel sau altul. Sfântul Antonie a scris, prin răbdarea sa, pagini care arată că răbdarea sa a fost într-adevăr mucenicească. Şi această răbdare a fost acoperită de smerenie.

„Când durerile ajungeau prea mari, îşi amintea de Dreptul Iov şi obişnuia să îi mângâie pe alţii şi pe sine însuşi spunând că toate suferinţele sale nu făceau nici măcar cât un singur suspin al acelui îndelung-răbdător mucenic din Vechiul Testament. Şi, ca şi cum n-ar fi băgat în seamă propria îndelungă-răbdare, odată, mângâind pe unul din fiii săi duhovniceşti aflat într-o situaţie dureroasă, îi spuse aşa: «Mă doare sufletul că trebuie să treci prin atâtea încercări, dar te invidiez că Domnul te iubeşte aşa de mult. Domnul vede necazurile tale şi îţi aude suspinele inimii. Dacă ai şti, doar, câte răsplătiri şi mângâieri negrăite a pregătit El pentru tine! Iar eu, un biet infirm, nici nu am prea multe răni, şi chiar şi acestea mi se par uneori de nesuportat. Vai mie, nevrednicul! O să rămân cu mâna goală»” [18; 75].

Cu alt prilej, sfântul stareţ scria că „viaţa mea de acum, mulţumită Domnului Dumnezeu, este plăcută şi liniştită, deşi mă simt foarte istovit din pricina diferitelor suferinţe, mai ales a durerii, tot mai mari, de dinţi şi de picioare; cu toate acestea, ele nu sunt lipsite de folos” [18; 73].

Ar mai fi de amintit aici, spre luarea aminte a celor care la cea mai mică durere de dinţi sau de mijloc lipsesc de la slujbele Bisericii, că Sfântul Antonie „se silea din ce în ce mai mult la nevoinţele cele de rugăciune pentru dragostea de Dumnezeu. În ciuda permanentelor sale chinuri trupeşti, ţinea să meargă întotdeauna la biserică, şi în zilele de sărbătoare şi în zilele de lucru, încercând de fiecare dată să ajungă înainte de începutul slujbei. (...)

Câteodată, atâtea ore de stat în picioare provocau inflamarea lor [a picioarelor], iar stareţul nu mai putea să îşi părăsească chilia o lună sau chiar şi mai mult. În astfel de situaţii trebuia să înlocuiască slujba bisericii cu pravila de chilie. Noaptea, când dangătul clopotelor chema obştea la Miezonoptică şi Utrenie, cei care treceau pe lângă fereastra părintelui Antonie vedeau întotdeauna lumină în chilia sa. Dacă nu putea fi prezent în biserică, stareţul citea, fără să sară nimic, toată rânduiala pravilei sale de rugăciune, în chilie, în acelaşi timp cu slujba din biserică, ca şi cum nu ar fi fost bolnav” [18; 76-77].

Se pare că post-scriptum-ul acestei scrisori a depăşit cu mult întinderea pe care te-ai fi aşteptat să o aibă. Cu toate acestea, nu voi încheia fără să îţi reproduc încă un citat din cartea despre viaţa Sfântului Antonie, citat care pe cât este de lung, pe atât este de ziditor, de tulburător, de şocant, de... nu mai găsesc cuvinte ca să îmi exprim aprecierile...

“Pe vremea în care stareţul Antonie conducea noul Schit al mănăstirii noastre, printre fraţii din obşte se afla şi un monah cu o bună aşezare călugărească, dar care suferea de o patimă bolnăvicioasă, din pricina lipsei de odihnă noaptea, din a cărei cauză adesea nu venea la slujba de dimineaţă a obştii. În schit, ca şi în mănăstire, Utrenia se cântă la ora unu sau două dimineaţă. Cu trecerea timpului, acest obicei a prins rădăcini într-atât în călugărul nostru, încât a încetat cu totul să se mai trezească la Utrenie. În acelaşi timp, însă, rănile picioarelor părintelui Antonie s-au adâncit atât, că nici nu putea să-şi mai încalţe ghetele, şi de aceea nu mai venea la slujbele de obşte, împlinin­­­­du-şi pravila de rugăciune la chilie. Se pare că acest călugăr, ca îndreptăţire pentru nepăsarea sa, sau poate din cauza vrăjmăşiei demonilor (cine ştie?), s-a îndărătnicit până acolo în neascultarea lui încât, atunci când monahul pus să îi trezească pe fraţi venea să îl cheme la Utrenie din partea stareţului, el nici nu răspundea. Acest lucru s-a adus la cunoştinţa bătrânului care, bineînţeles, nu a şovăit să îl cerceteze pe păcătos.

- Ce faci, sări peste Utrenie?, îl întreabă mai-marele Schitului.

- Iartă-mi neputinţa, batiuşka, pentru Dumnezeu, îi răspunse monahul. Dar, vă spun drept, nu mă pot deştepta atât de devreme. Aş face orice, m-aş strădui cu toată râvna să mă îndrept, dar asta e peste puterile mele. Oare chiar I-ar plăcea lui Dumnezeu ca, ascultându-vă, să duc o ascultare peste puterile mele, cârtind şi, purtând-o, a doua zi să nu mai fiu bun de nimic?

Părintele Antonie l-a îndemnat pe fratele îndărătnic cu toată dragostea şi puterea sa de convingere, l-a rugat, l-a implorat şi a încercat să îi dovedească faptul că neascultarea într-un singur lucru face zadarnică orice altă îndreptare în altele. Numai că monahul nostru nu se lăsa convins nici dacă ar fi trebuit să părăsească Schitul pentru totdeauna. În ce fel l-a făcut stareţul să înţeleagă? Călugărul cu pricina continua să se ducă să-l trezească, dar monahul nostru continua să doarmă la Utrenie, până când s-a întâmplat un anumit lucru care a frânt îndărătnicia inimii lui împietrite. Într-o zi se slujea Utrenia şi stareţul însuşi era de faţă. Slujba s-a terminat, fraţii au ieşit din biserică, iar în urma lor a ieşit şi stareţul. Nu s-a dus la chilia sa, se îndreptă direct spre chilia acelui călugăr. Se apropie de uşă, rosti o rugăciune şi intră. Monahul, văzându-l pe mai marele schitului, sări din pat speriat, dar părintele Antonie, în mantie, căzu în genunchi în faţa lui:

«Frate, fratele meu care te pierzi, sunt răspunzător pentru tine, pentru sufletul tău, în faţa Domnului. Pentru că nu ai venit tu la sfânta ascultare, atunci am venit eu după tine. Fie-ţi milă, frate, de tine însuţi şi de mine, păcătosul!»

Vorbea la picioarele ucenicului său. Plângea, iar sub mantia lui era o baltă de sânge. Sângele îi cursese din rănile deschise, în ciubote, cât stătuse în picioare, iar când s-a plecat la pământ în faţa fratelui său, a curs tot, ca dintr-o găleată.

Aşa l-a mântuit marele bărbat pe fratele său mai slab” [18; 236-238].

Nu ar mai fi nevoie să fac nici un comentariu... Zic doar că, deşi nu toţi marii duhovnici au ciubotele pline de sânge precum sfântul stareţ Antonie de la Optina, totuşi fiecare dintre ei se răstigneşte neîncetat nu numai pentru mântuirea sa, ci şi pentru a ucenicilor săi.

Să nu aşteptăm ca în faţa ochilor noştri să se reverse sânge din ciubotele celor care ne sunt duhovnici. Să încercăm să ducem lupta cea bună, aşa cum ne cere Evanghelia, pentru a răsplăti marea dragoste cu care ne înconjură Dumnezeu. Şi, pentru rugăciunea, nevoinţa şi toată jertfa noastră, Părintele ceresc va avea grijă de sănătatea părinţilor noştri duhovniceşti.