În ultima perioadă, animal cinevor şi eu, m-am delectat cu dekalog-ul lui kieslowski (deşi pt mine încă este pentalog - abia sunt la ep. 5). Probabil cea mai cunoscută operă a lui (poate chiar indirect, prin apologia lui Kubrick), a fost premiată de câteva ori la nu ştiu ce festivaluri subsidiare.

Numele seriei ar trebui să fie autoelocvent, dar ar fi mai bine să nu ne pripim. Deşi, aparent, fiecare episod este transpunerea scenică fidelă a unei porunci (după tradiţie catolică sau iudaică?), sau mai degrabă, a unei posibile interpretări a fiecărei porunci, miza filmului este totuşi una moralizatoare. Pentru că imaginea poruncii este de fapt imaginea încălcării ei. Iar imaginea încălcării ei devine imaginea consecinţelor încălcării ei. Nefaste. Deci, pentru că non-non-p este p, în film, “să nu ucizi” devine “ucizi” sau “ai ucis”, care la rândul lui, inevitabil, devine “ai ucis, aşa te vei căi”. Şi acest “aşa”, împreună cu sugestia unui zeu vindicativ, este elementul care îl percutează cel mai mult pe privitor. Dar în fine, nu aici vroiam să ajung.

Thou shalt have no other gods before me.* Primul episod atacă alienarea şi trufia modernă faţă de divin, negarea acestuia sau pur şi simplu transferul credinţei şi a fidelităţii la un cult al materialităţii profane (probabil asta sugera şi figura aia misterioasă, credinţa lui Krzysztof că Adevărul se află printre noi, acum, pe Pământ; credinţă zdruncinată la sfârşit, când omul dispare). Dar cel mai interesant este că pune în discuţie însuşi fundamentul cunoaşterii ştiinţifice. Încrederea lui Krzysztof, profesor universitar şi savant, în infailibilitatea ştiinţei este dusă până la aroganţa de a crea un robot care să poată surprinde şi manevra ceea ce dicţionarele ne ascund: că gândul şi limbajul sunt un cuplu cu pirostrii. Oricât de determinişti am fi, perspectiva unui robot care să simtă (nu în sensul de sentiment, ci de intuiţie) şi să distingă diferite situaţii lingvistice pentru a se plia oportun pe ele e de-a dreptul derizorie. Bine, bine, o posibilă reacţie ar fi că problema nu e una calitativă, ci una cantitativă**: în momentul în care familiarizăm robotul cu toate situaţiile posibile, nu mai avem nicio problemă. Poate, dar geniul uman constă tocmai în inovare, în conştiinţa desuetudinii şi nevoia depăşirii ei. Şi de asta nu scapă. Orice asemenea robot, în momentul creării sau actualizării lui după ultimele noutăţi, va fi expirat. Pentru că oamenii cu adevărat oameni trăiesc pentru individualizare, personalizare, tranziţie, eliberare, înălţare, deci, inovaţie. Iar un robot nu poate fi decât egal cu sine însuşi, mimându-se pe sine indiferent, prizonier satisfăcut. Dar Krzysztof este încrezător. Krzysztof, nu doar că l-ai negat pe Dumnezeu, dar ţi-ai şi asumat abuziv atribuţiile lui!

De ce anume nu e conştient Krzysztof în orbirea lui? De fundamentul ştiinţei. Adică de cauzalitate şi de inductivitate. Şi de precaritatea lor. Încă de la sfârşitul sec. al 18lea, Hume ne atenţionează că această relaţie între două fenomene, pe care noi o numim cauzalitate, e o pură obişnuinţă. Dacă dau drumul telefonului şi el cade, o dată, de două, de o mie de ori, asta nu înseamnă nimic. Nu avem nicio justificare să subînţelegem o lege necesară acolo. Pentru că se poate întâmpla ca mâine, poimaine, peste o mie de ani, telefonul să nu mai cadă. Şi cum acest lucru nu se poate verifica, probabil filosofii ştiinţei au surâs sadic şi superior în momentul în care, deşi cu toate precauţiile luate (formule, calcule, legi), gheaţa se sparge şi bietul copil se îneacă… Al doilea neajuns este corelat cu primul. Inducţia foloseşte elemente particulare din care extrage principii generale. Aşadar, ştiinţa face anumite observaţii empirice din care trage anumite concluzii cu pretenţie de universalitate. Imprecizia mecanismului e uşor de observat: de pildă, mai demult, am văzut pe un lac nişte lebede albe. La televizor, pe Discovery, am văzut alte lebede albe. Pe net, am dat tot de unele albe. Concluzia firească pe care am tras-o e că toate lebedele sunt albe. Până când cineva a venit la mine şi mi-a spus că, de fapt, nu toate lebedele sunt albe, există şi lebede negre. Bineînţeles, observaţia nu m-a afectat pe mine cu nimic, dar ca metodă pe care se întemeiază şi ştiinţa, a dat de gândit. De aici provine şi toată tevatura cu “s-a demonstrat ştiinţific că…” fumatul cauzează cancer, de pildă. Păi nu s-a demonstrat nimic, ci s-a observat empiric că din 10 fumători, mai mulţi s-au îmbolnăvit. Asta nu înseamnă că dacă eu mă apuc de fumat, o să fac cancer (bine, asta nu înseamnă nici că dacă nu mă apuc de fumat, nu o să fac cancer, de unde şi problema consistenţei observaţiei empirice, adică de unde ştim că din cei cu cancer, boala s-a produs de la fumat?).

După producerea accidentului, Krzysztof intră într-o biserică devastată unde nişte lumânări ardeau impasibil. În acel moment în care se dezlănţuie, le dărâmă şi scoate un strigăt înfiorător, în acel moment Krzysztof îl re-cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că nu l-a negat niciodată, ci, mai rău, a încercat să i se substituie… Krzysztof, nu simţi tu oare că te cuprinde frigul şi întunericul?***

_____________________________________________

* am optat, tradiţional, pentru /punct/ la coadă, deşi îmi cam sună a /semnul exclamării, cu “s” mare/

** asta dacă există calitate, dacă ea nu se reduce doar la cantitate…

***ar zice nae ionescu...

“Cred că se cuvine ca la început să ma prezint: mă numesc Andrei, m-am născut în Constanţa, am copilărit în Urziceni, un mic oraş steril, sleit şi slut de lângă Bucureşti, am revenit în Constanţa, unde mi-am definitivat studiile liceale la CNMB, după care am avut neispirata idee să urmez cursurile facultăţii de Drept, sfidând dorinţele şi aspiraţiile familiale. Nu că ele mi s-ar fi potrivit mai bine. Actualmente sunt student la Filosofie, Universitatea Bucureşti, unde cursurile, atmosfera, programul, îmi satisfac dorinţele într-un grad mult mai mare.

Mă aflu astăzi în faţa dumneavoastră, nu ca student, nu ca concetăţean sau martor al unei istorii împărtăşite, ci ca purtător al unor valori şi credinţe moştenite în comun. Şi în virtutea acestui statut, trebuie să îmi exprim sentimentul de parvenitism care mă copleşeşte. Sunt timorat de ideea că fiecare dintre dumneavoastră s-a identificat pe sine însuşi şi, în acelaşi timp, s-a regăsit în fiecare dintre ceilalţi. Mărturisesc că eu nu am o structură religioasă şi nu vă garantez că vreodată o să am. Încă de mic am fost pasionat de ştiinţă şi de perspectivele ei curajoase, dar şi de rezultatele ei fecunde. Întotdeauna am fost încântat de siguranţa şi comoditatea pe care le oferă, am fost adeptul teoriei că progresul în ştiinţă înseamnă o lume mai bună şi mai simplă. Abia acum, recent, am avut anumite decepţii cu privire la fundamentul ştiinţei, dar asta doar dintr-un punct de vedere pur raţional, metafizic, filosofic, şi, deci, de ce să nu recunoaştem, poate întemeiat dar în niciun caz demonstrat sau fezabil empiric. Astfel, deşi m-am dezbărat de anumite conţinuturi, mintea mea rămâne totuşi, structural, una ştiinţifico-filosofică. Întotdeauna voi avea nevoie de dovezi şi argumente suplimentare, întotdeauna voi fi sceptic la adevăruri revelate. Nu cred că mă voi putea vreodată contopi cu un ritual, nu cred că voi putea vreodată dispune de corpul meu material pentru a accede la un divin imaterial. Mă căiesc în faţa dumneavoastră, căci sunt un impostor.

Cu toate acestea, ce vă pot eu oferi? Ce poate face acest trădător pentru dumneavoastră? În primul rând, ca fundament pentru orice viitoare relaţie dintre mine şi dumneavoastră, vă ofer garanţia că nu vă voi privi niciodată de pe înălţimi condescendente, nu vă voi subestima ori denigra vreodată. De ce nu voi avea o asemenea atitudine? Pe de o parte, pentru că nu am considerat niciodată, şi nu este corect să se considere vreodată, ştiinţa superioară religiei. Ştiinţa nu exclude religia, ştiinţa nu este mai validă, valabilă sau legitimă decât religia. Ele sunt, cel mult, alternative ale unui mod de viaţă la fel de ofertant. Pe de altă parte, pentru că admir şi respect în cel mai mare grad un om, o comunitate care a reuşit să imprime un sens existenţei sale, înnorate, de altfel, cum a demonstrat-o şi istoria, şi care e ghidat de năzuinţe nobile, mai ales în societatea noastră dezorientată şi care trăieşte pentru imediat. Întotdeauna m-a intrigat exaltarea asta vitală a dvs, întotdeauna m-a frapat rezistenţa asta intransigentă, în pofida a atâtea conjecturi discriminatorii care au creat atâtea conjuncturi nefaste, în urma cărora, deşi decimaţi, aţi ieşit de zece ori mai puternici… Mai are rost să adaug că e un mister pentru mine cum de aţi putut oferi umanităţii atâtea personalităţi, atâţia oameni fără de care cursul istoriei ar fi fost total diferit?

Cum sau prin ce vă voi putea fi folositor? Nu am răspuns. Cel mult, vă pot spune când vă voi putea fi folositor. În momentul în care dvs, ca fenomen cultural, în sensul cel mai larg al cuvântului, de la cel mai simplu credincios, de la cel mai comun ritual, până la cele mai pătrunzătoare minţi, până la cele mai fundamentale principii care vă ghidează existenţa, vă veţi deschide şi veţi coborî pentru a îmi elucida toate întrebările şi misterele cu care sunteţi învăluiţi. Dacă voi putea fi eu util pt dvs în acel moment? Nu ştiu. Admit că răspunsurile nu par prolifice decât pentru curiozitatea personală. Însă o identificare a sinelui e întotdeauna acompaniată de o recompensă spre exterior. Nu ştiu. Tot ce vă pot spune e că, în acest moment, mă simt onorat, dar cel mai mult, copleşit să ştiu că sunt într-o anumită măsură de-al vostru.”

Participa(n)t la workshopul cu nume irelevant (de altfel, nici revelat nu cred că a fost - sau nu l-am reţinut, în fine) organizat de MŢR, cu ocazia veronafest (adică baricadarea străzii verona), capitolul promovarea minorităţilor (adică aruncarea lor în lagăre de concentrare artistică) - paragraful evrei, în cazul meu. Ceea ce s-a prezentat la început ca o expunere realistico-sobro-riguroso-superdocumentată, s-a dovedit a fi (spre fericirea mea, şi a multor altora) un nou concept inedit sub acoperişul brandului MŢR.

Temă exersată intensiv – trebuie să vomăm o idee năstruşnică; şi extensiv – hai să ne exorcizăm (cuvânt des vehiculat pe acolo) potenţele artistice că poate cine ştie peste ce dăm. Sceptici, bineînţeles, în faţa extensiei noastre creatoare, am meşteşugărit noi ceva pe acolo timp de vreo juma de oră, am măcelărit nişte hârtii, am dispus nişte simboluri etc; după care ne-am ridicat şi ne-am confruntat cu creatura noastră*. La început, am reacţionat destul de reticent, probabil eram convinşi că nu prezintă nici măcar un mic grad de pseudovaloare**; poate şi pentru că eram conştienţi că era o construcţie raţională, parţial matematico-simetrică şi cvasiriguroasă. Însă ne-am înşelat.

Creatura noastră s-a dovedit a fi o veritabilă creaţie. A fost lăudată ca fiind cea mai concentrată, simbolic şi stilistic, cea care a integrat cel mai bine obiectele noastre şi a folosit cel mai oportun materialele lor. Aşa o fi fost.

Satisfăcuţi, am numit-o “poporul evreu, popor ales”, după care am descompus-o, i-am predat organele şi ne-am retras. Cu o dorinţă insaţiabilă de artizanate…

__________________________________________

*voi reveni cu poza..încă nu găsesc site-ul unde e agaţată

**ceea ce, dpdv logic ar fi fost grozav, în sensul că niciun grad de pseudovaloare ar însemna cel puţin un grad de voloare… dar nu, pseudovaloarea e de fapt, prin microconvenţie, un soi de valoare ludică..