Probabil ca de putine ori au oamenii sansa sa-si intalneasca sufletul....probabil ca e doar o exceptie care nu poate fi prevazuta de soarta.....probabil ca e iubirea de dupa cuvinte, sau poate de dupa soare, de dupa luna si stele, de dupa valuri si nisip. Cred ca e de fapt motorul, atingerea, dragostea care face lucrurile sa se miste, sa se roada, sa se distruga...si sa renasca. Cred ca de fapt asta facem si noi de fiecare data cand ne tinem de mana, in fiecare zi cand ne sarutam sau in fiecare clipa in care ne tinem in brate.

Ne-am inradacinat unul in celalat...din mana mea au crescut genele tale, iar din buzele tale au crescut ochii mei. Te-ai gandit vreodata, sufletel, ca sanii nu sunt decat niste muguri care au crescut in urma sarutarilor mele?...te-ai gandit?... Sau poate spatele meu e doar o plamadeala a mainilor tale de pasare. Si genunchiul...care ti l-ai pus peste al meu, ca o Galatee, pana cand marea ne-ambratisat. Nimic mai mult, decat culori si un infinit care ni se asterne. Nimic mai mult decat viata. Nimic mai mult decat dragoste, intre noi doi, si restul lumii.

[„Existăm în statistici, nici măcar în sondaje”]

Nimeni nu mai crede Prostănacii care vin să discurseze pe nas despre diferenţele sociale, sărăcie, şi disperarea care se aşterne în fiecare pentru ziua de mâine. Comuniştii apun şi mor, iar politicienii acestui secol încă nu s-au născut. Ascult o dată la ceva vreme Paraziţii, şi mi se pare că băieţii ăştia ştiu mai multe despre social-democraţie decât oricare finfizon care atârnă de un scaun în Parlament. Vin alegerile şi ne-am săturat de ştampile, de feţe plasticate pe TV, cu grimase expuse, reproduse la un xerox prost.

Şi mai nou, cu uninominalul, ne vom trezi cu păcălicii la uşă pentru că aşa le spun străinii că trebuie făcută acest nou tip de campanie(door to door). Cei mai trist este că cei care sunt lucizi în ţara asta, să poată alege ceva conştienţi, s-au plictisit. Fie li se rupe, fie se dau pe dreapta în virtutea repulsiei faţă de perioada comunistă – un reflex atât de periculos şi nebulos. Dar eu aş cere altceva: să ni se dea posibilitatea unui vot de blam. Să avem pe buletinele de vot, pe lângă posibilitatea alegerii unui candidat, şi posibilitatea anulării alegerile din motivul că nu avem ce să alegem. Poate că aşa s-ar mai curăţa politica asta de jigodii, nesimţiţi, şi ipocriţi. Aşa nu ni se va mai putea reproşa că suntem indolenţi, indiferenţi la ce ni se întâmplă. Copiii nu ne vor putea reproşa că nu am făcut nimic, şi am stat deoparte, lăsând alienaţii, fomiştii, şi alţi întârziaţi să decidă pentru o întreagă ţară.

Totusi a meritat drumul pana la Castel Film...:P

Spus pe şleau, nu ştiu dacă există într-adevăr ceva care să definească dragostea, iubirea, „îndrăgosteala”, fluturaşii din stomac, şi toate astea care mi se întâmplă de la o vreme. Ştiu sigur că de fiecare dată e altfel, e bestial, e ceva care îţi dezleagă lanţurile de pe picioare şi te simţi mai uşor, mai liber. Pieptul tău respiră alte nuanţe şi alte înţelesuri, iar paşii-ţi capătă un alt ritm.

Invariabil un soi de energie te pătrunde până în capilarele fiinţei. Simţi că nu mai există timp sau spaţiu din pricina cărora să-ţi uiţi dorinţele şi visurile. Ai în palmă toată fiinţa ta, iubirea, şi nu-ţi mai trebuie nimic. Întredeschizi ochii şi vezi cerul nesfârşit şi soarele care e numai al tău, numai pentru tine.

Nu ştiu dacă...sau când şi cum se va termina. Şi recunosc că mi-e frică să mă gândesc. Şi să aflu că va fi un moment când mâinile noastre nu vor mai fi îngemănate. Deocamdată sunt nebun de dragoste. Şi abia aştept să o văd, din nou, şi din nou... De fiecare dată mă cuprinde emoţia unui adolescent. Primăvara de anul ăsta explodează într-o sumedenie de culori indefinite, iar soarele îmi mângâie din nou, aproape insesizabil, atomii.Verdele devorator ne invadează, iar sunetul oraşului e estompat de păsărelele aproape isterice, suprasexuale.

Tolănit, îţi sărut şoaptele, în iarba care mi-a pătruns deja în vene.