aşa băi, şi îmi zice Mami să mergem la film, că e cu Takeshi Kaneshiro, care e mega-kakkoii, adică supercool, toate gradele la un loc. şi-aşa nu fac ce tre să fac aşa că zic să merg, să-l văd pe Kaneshiro ăsta. prima dată cinema de când sunt pe insulă. şi mă duc. ajungem noi mai devreme şi mergem la Body Shop să-mi iau bureţi coloraţi, apoi facem plinul de popcorn, cartofi prăjiţi şi suc (eu, mai ales) şi ne aşezăm. şi începe. şi începe. şi începe în CHINEZĂ!!! mda, cu subtitrare, care stă pe ecran câte o secundă, să-mi arate că există. foarte mişto subtitrarea din chineză, când nu ştii dacă semnele alea pe care nu le înţelegi sunt numele personajelor sau doar nişte cuvinte pe care nu le ştii. (scrierea japoneză provine din cea chineză, deci mega-phun) a fo fain că nu vorbesc prea mult, se bat tot filmul. pac roşu, roş, grena. mai mişto ca în Kill Bill. splash.
din ce am înţeles eu, trupa de actori e aleasă la sprânceană, dar nu mă pricep la actorii din China, nu de alta, dar nu ştiu de fel cum să le pronunţ numele. Kaneshiro e o combinaţie, origini 50% Taiwan şi 50% Okinawa şi numele lui nu e bizar în Japonia, aşa că pe el îl ştiam.
oricum, filmul foarte fain, îl găsiţi aici şi pe torrentzi pentru cine vrea să-l vizioneze. chiar nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, şi a durat două ore juma’. (of course, s-ar putea să găsiţi o versiune mai scurtă pe net). Takeshi Kaneshiro face şi el toţi banii, chestie valabilă şi pentru ceilalţi din casting. îmi plac bărbaţii războinici, se pare, s-a dus pacifismul flower power, prea decadent.
în engleză titlul filmului a fo tradus Red Cliff, recomandat celor cărora le plac istoria asiei/istoria chinei/filmele de război/filmele cu bătăi/filmele cu Jackie Chan.
PS: ce-am văzut e doar partea I, urmarea apare în 2009
PPS: am încheiat seara la un restaurant chinezesc, asta ca o a doua recomandare. de-li-cios!!

O cheamă Mami şi ne-am cunoscut alaltăieri, când a venit nenea de la NHK să mă pună să plătesc televizorul. Ea a fugit repede în casă, apoi a revenit şi i-a spus lui cable guy că nu are televizor şi se bagă în duş, aşa că să nu mai sune. După ce cable guy a plecat, Mami a venit la mine să mă cunoască, am invitat-o în cameră şi am pus de-un ceai de la Cărtureşti cu miere românească şi nişte ciocolată de-acasă. Am aflat că nimeni nu plăteşte NHK-ul în toată clădirea şi că nimeni nu deschide uşa musafirilor nepoftiţi (adică ălora de la NHK şi internet). „Ţeapa“ luată, voi plăti lunar 12$ până mă mut din apartament. Oricum, prefer să stau liniştită şi să fiu corectă, poate în felul ăsta o să mai deschid şi eu din când în când televizorul să aflu pe ce lume trăiesc. Apoi Mami a observat că nu am draperii şi mi-a explicat că în Japonia nu se poate fără draperii, că trebuie să am, adevărul e că oricine putea vedea în camera mea dacă stătea la pândă de cealaltă parte ca câmpului de orez, aşa că s-a dus repede şi mi-a adus draperiile de rezervă. Când i-am spus că am răcit din cauza dormitului pe jos şi că intenţia mea era să iau draperiile când am timp să merg la Ikea după pat mi-a adus şi un kakebuton (pătură f. groasă) pe care-l avea de rezervă aşa că acum dorm ca un pui sub cloşcă. Şi scriu asta acum pentru că nu se mai poate !!! Tocmai a venit de la muncă (face baito la un magazin de prăjiturele) şi mi-a adus prăjituri !!! Of ! Câtă bunătate !!! Câtă grijă ! Îşi merită numele cu prinos. Acum fug eu la ea, i-am făcut un DVD cu muzică italiană pentru că, aţi ghicit, suntem şi colege de facultate, numai că ea e la secţia de italiană într-o altă clădire. Moni loves Mami.