Festivalul se intampla intre 10 si 16 august, dar inca nu stiu cine e in Romania+liber in perioada respectiva dintre prietenii mei. Eu cred ca am sa merg intre 12 si 16 ... Deci?

PS: sunt acasa intre 8 august si 24 septembrie, din care am sa lipsesc cateva zile sa ma duc din nou in strainataturi.

地上の星

時代

La karaokeeee

Se spune că lumea are un capăt pe care doar călătorii celeşti îl pot atinge, iar după calculele mele precise capătul ar trebui să fie chiar aici, sau – mai exact – de cealaltă parte a dealului. Şi pentru că nimeni nu ştie ce aşteaptă de cealaltă parte a dealului şi pentru că dincolo de pădure nici google maps nu mai arată nimic, nu pot decât să-mi întăresc încrederea în socotelile pe care le-am tot aşternut pe hârtie şi în rezultatul lor.

În perioada scurtă de timp în care am lucrat ca profesoară de limba germană, cumva cu juma’ de normă şi dând meditaţii acasă, m-am jucat cu un text al lui Franz Kafka, care devenise probă iniţiatică pentru studenţii mei, fără ca ei să o ştie. Textul sună aşa : »Ach«, sagte die Maus, »,die Welt wird enger mit jedem Tag. Zuerst war sie so breit, daß ich Angst hatte, ich lief weiter und war glücklich, daß ich endlich rechts und links in der Ferne Mauern sah, aber diese langen Mauern eilen so schnell aufeinander zu, daß ich schon im letzten Zimmer bin, und dort im Winkel steht die Falle, in die ich laufe.« - »Du mußt nur die Laufrichtung ändern«, sagte die Katze und fraß sie.

Scurta fabulă îmi revine frecvent în minte, întrucât unul dintre cele două drumuri pe care le parcurg spre campus este mărginit de un gard alb înalt de vreo doi metri şi jumătate. Nu-mi dau seama ce lungime are şi nu ştiu prea bine ce este de cealaltă parte a lui, dar ştiu ce este de partea mea şi sunt zile în care nu-mi place ce văd. Pentru că în orice parte ai sta sistemul de referinţă este un zid.

Mai departe deasupra gardului răsare trenul monorail, o arătare mai fantastică decât acceleratul lui Topârceanu : vagoanele albe plutesc uşor deasupra şoselei şi caselor ca un miriapod mitologic, se opresc în orăşele suspendate unde varsă călători din burţile lor şi apoi pleacă mai departe, spre nicăieri. De câteva săptămâni încoace cerurile s-au deschis ca în filmul cu Donnie Darko şi plouă şi plouă şi plouă. Din autobuz coboară OLs (Office Ladies), îmbrăcate toate în costume negre ca văduvele întoarse din cimitir şi tinere japoneze care au depăşit limita decenţei vestimentare fără vreo intenţie de a o trece înapoi până nu vor deveni la rândul lor OLs. Iar casele din cartier sunt atât de dichisite şi atât de bine puse la punct încât uiţi ochii de sticlă prin care fiecare zid te vede cum treci şi fiecare cameră de luat vederi îţi înregistrează paşii.

Apoi sunt mailurile, care nu încetează de câteva săptămâni încoace. Zi de zi, oră de oră, toţi vor ceva. Şi te întâlneşti cu ei şi constaţi că o faci degeaba, şi te întrebi oamenii ăştia n-au ce face? Şi încerci să-i ignori, dar nu faci decât să-i întărâţi mai mult şi mai mult. Şi revin, puzderie de mailuri în mobil şi pe toate adresele pe care le ai şi te caută şi te salută şi nici nu ştii cum îi cheamă şi ce vor ce vor ce vor!! ? Da, de la o vreme sunt extrem de stresată şi am început să mă întreb dacă nu sunt cumva de partea greşită a Zidului, sau dacă n-ar fi mai bine să schimb direcţia.

Adaug traducerea : „Ah!“ spuse şoarecele, lumea este cu fiecare zi mai mică. La început era atât de largă, încât îmi era frică, am mers mai departe şi eram fericit că în sfârşit văd ziduri în depărtare în dreapta şi stânga, dar zidurile astea lungi se grăbesc atât de repede unul spre celălalt că am ajuns deja în ultima cameră şi acolo în colţ aşteaptă cursa spre care alerg.“ – „Nu trebuie decât să schimbi direcţia în care mergi.“, spuse pisica şi îl mâncă.