Fericirea....este oriunde...invata sa vezi
life, of life
Pentru Olimpiada Naţionala de Arte, Arhitectură şi Istoria artei, organizată la Bacău în perioada 28 aprilie-3 mai, ar trebui să se acorde un premiu asemănător cu cele oferite în festivalul de film ”Zmeura de aur”. Începând de la organizare până la jurizare, toate lucrurile păreau desprinse dintr-o comedie proastă.
Am ajuns în jurul orei 1 şi frumos din partea organizatorilor a fost că au trimis un reprezentant în gară să ne aştepte, dar pe ploaie şi vant, cu bagajele în spate a trebuit să mergem pe jos până la liceul Anghel Saligni, unde toată lumea era ametiţă şi nu prea ştia ce se întâmplă. Am fost cazaţi la căminul acestui liceu şi nu ştiu sigur dacă se merită să intru în detalii privind condiţiile “fermecătoare” în care am stat timp de o săptămână. Ni s-a spus că apă caldă nu primim decât între orele 8 şi 9 dimineaţa şi 7 jumătate şi 9 seara. Din cele 5 duşuri, doar 3 mergeau la etajul la care am fost cazaţi, iar cei de la celelalte etaje veneau tot aici. În fine…în prima zi nu ni s-a oferit masă pe motiv că banii alocaţi pentru cantină erau blocaţi in bancă pentru că eram încă în perioada Sărbătorilor Pascale. Oricum nici măcar o data nu am putut mânca acolo, fie din cauza organizării care ne făcea să fim în alt loc la momentul meselor, fie pentru că era o mancare de nemâncat. Din câte am inţeles la alte cantine mâncarea a fost chiar buna, dar aici din cauza micilor păianjeni de pe tavă, a firelor de păr de pe tacâmuri sau a farfuriilor unsuroase, nici de mancare nu aveai curaj să te apropii, mâncare care oricum avea un aspect tare ciudat. Camerele foarte mici şi înghesuite nu îţi permiteau să arunci un ac, darămite să ai loc să stai să pictezi, să faci schiţe sau să inveţi. Despre condiţiile execrabile şi inumane de cazare aş mai avea multe de spus, dar am să pun o singură întrebare:”dacă noi după o săptamână am plecat lihniţi de foame şi morţi de oboseală, cum rezistă copiii care stau aici câteva luni pentru studii?”
Începând de marţi s-a intrat în programul exagerat de alert al olimpiadei. După masa de prânz, de fapt undeva în timpul ei am fost grabiţi să mergem la documentare. S-au împărţit caiete de schiţe tuturor participanţilor şi când eram şi noi pe punctul de a crede că lucrurile vor merge mai bine, am observat proasta calitate a caietelor pe care le-am primit, comparativ cu cele ale colegilor din alte judeţe. Blocuri de desen cu foaie foarte subţire pe care dacă ai fi scris ceva s-ar fi vazut pe partea cealaltă şi nu mai spun ce fel s-ar fi încreţit foaia dacă ai fi încercat să foloseşti nişte culori pe bază de apă. În momentul în care am încercat să vorbim cu organizatorii despre calitatea foilor ni s-a spus, citez:”al naibii gălăţeni, cu pretenţiile voastre”. Am căpătat în cele din urma caiete puţin mai bune. Cei de la Istoria artelor am plecat la documentare, am ajuns la Muzeul de Artă, iar apoi la biserica Precista. Ghidului nu am nimic de reproşat, în schimb în momentul în care a terminat de prezentat biserica, a început o ploaie cumplită şi nu am mai avut timp să facem schiţe. Udă din cap pană în picioare, am ajuns in sfârşit la cazare şi pentru a reuşi să fac un duş a trebuit să sar peste masa de seara, programul fiind acelaşi şi la masă şi la apă caldă. Am apucat să dorm şi eu vreo 3 ore abia dimineaţă pentru că am stat să îmi scriu caietul şi să fac schiţe din memorie, fiind anunţaţi că a doua zi, după proba eliminatorie trebuie să predăm şi mapele. Deşi nu ne fusese prezentată nici o sculptura, ci doar am trecut pe langă una în Muzeul de Artă, la prima probă ni s-a cerut să analizăm şi o sculptură. Obosiţi dupa o noapte nedormită şi un examen în care ni s-a cerut să descriem ceva ce nu văzusem, a trebuit să ne intoarcem la drumul nostru de documentare. A doua zi am plecat intr-o documentare foarte lungă prin judeţul Bacău. S-au format trei trasee diferite şi ne-au imparţit in functie de secţia la care participam, unii dintre noi fiind nevoiţi să meargă singuri printre străini. Nu toţi am reuşit să atingem toate obiectivele, chiar dacă toţi am plecat de la ora 9 din Bacău. Ni s-a cerut să scriem in continuare în caietele de schiţe pe care cica ar fi trebuit să le predam cu o zi in urma, spunându-ne că şi urmatoarea probă se va baza pe aceste mape. Am ajuns obosiţi în jurul orei 8 înapoi în Bacău, şi dupa aproape 12 ore de mers pe drum a trebuit să ne intoarcem la făcut schiţe. Este inuman să ţii atât timp nişte copii în condiţii mizere şi apoi să le ceri să dea tot ce au mai bun a doua zi, când nu au apucat să doarmă pentru că au avut de făcut schite. Nu mai spun că la a doua probă subiectul nu a avut nimic în comun cu caietul de schiţe. Dezamagită de tot ce s-a întamplat am asteptat totuşi ziua de premiere. Am ajuns într-o sală de sport a liceului Saligni unde erau expuse toate lucrarile participante. Am ramas şocată când am vazut ce note s-au primit la lucrari, chiar şi aici în mare parte au fost date premii a la “Zmeura de aur”. Mare parte din lucrari erau efectiv ABERAŢII CROMATICE şi nu mai vorbim despre structura şi modul de abordare care de cele mai multe ori nu erau potrivite secţiei pentru care concura lucrarea. Această nerespectare a tehnicilor a fost semnalată şi de cei din juriu, dar tot ei au dat premii tocmai acelor lucrări. Şi să nu cumva să uit că la majoritatea secţiilor, participanţii din Bacău au primit premii şi în plus Marele Premiu care a constat în 500 RON acordat de Primaria Bacău a fost dat celui mai bun desenator şi anume din oraşul…ghiciţi? Da…aţi ghicit...Bacău. Nu contest valoarea celorlalţi participanţi, ci mă contrariază deciziile juriului.
De la organizare la jurizare toate au fost „aberatii olimpice” şi ca să se reflecte şi mai bine starea generala mai spun ca în fiecare zi a plouat...Suntem generatia fara traditie si fara adancime. Adancimea noastra este prapastie. Suntem generatia fara noroc, fara patrie si care nu-si ia bun ramas. Soarele nostru este saracacios, dragostea noastra este plina de cruzime si tineretea noastra, fara tinerete. Si suntem generatia fara hotar, fara frau si ocrotire aruncati de pe banda rulanta a copilariei intr-o lume pe care ei ne-au pregatit-o si pentru care ei ne dispretuiesc.
Dar nu ne-au dat niciun Dumnezeu in stare sa ne adaposteasca inima, cand vijeliile acestei lumi se napusteau invartejindu-se asupra ei. Astfel am devenit generatia fara Dumnezeu, fara traditie, fara trecut, fara pretuire.
Iar vijeliile lumii, care au facut din picioarele noastre si din inimile noastre nomazi ratacitori pe drumuri acoperite cu colb fierbinte si pe drumuri troienite de nameti cat omul, ne-au prefacut intr-o generatie fara bun ramas.
Suntem generatia care nu-si ia ramas bun. Noi nu putem trai vreo despartire, nu ne este ingaduit, fiindca pe drumurile unde ratacesc picioarele noastre clipa despartirii se repeat la nesfarsit in inima noastra ratacitoare. Sa ingaduim inimii sa se lege pentru o noapte care in zori se sfarseste tot cu o despartire? Am putea indura oare despartirea? Si daca am incerca sa traim despartirile asa cum le traiti voi, care sunteti altfel construiti dcat noi si gustati din plin fiecare clipa de bun ramas, atunci s-ar putea ca lacrimile noastre sa se adune intr-un torent caruia sa nu-i tina piept nici un stavilar, nici macar acelea ridicate de strabunii nostrii. Niciodata nu vom avea puterea sa traim bun ramasul aflat la fiecare kilometru de drum, asa cum l-ati trait voi.
Inima noastra tace, dar sa nu spuneti ca e muta fiindca nu da glas traditiei si nu rosteste bun ramas. Bun ramasurile nostre sunt legiune pe langa ale voastre, si daca la fiecare bun ramas inima noastra ar sangera, afectuasa, indurerata, mangaietoare, atunci s-ar putea ca strigatul inimilor nostre simtitoare sa rasune atat de puternic, incat sa vegheati noptile in paturile voastre rugandu-va sa dobandim un Dumnezeu.
Iata de ce suntem o generatie care nu-si ia bun ramas. Refuzul sa ne luam bun ramas cand plecam in zori, il lasam adormit, il evitam , ni-l crutam-ni-l crutam noua si celor de care ne despartim. Ne strecuram afara ca hotii, nerecunoscatori in recunostinta noastrz, luam dragostea cu noi dar bun ramasul il lasam in urma.
Viata noastra e plina de intalniri, intalniri fara durata si fara bun ramas, ca acelea ale stelelor. Ele se apropie, stau vreme de secunde lumina, se departeaza iar: fara urma, fara legatura, fara bun ramas.
NE INTALNIM IN FATA CATEDRALEI DIN SMOLENSK, SUNTEM UN BARBAT SI O FEMEIE – APOI NE STRECURAM AFARA SI FUGIM CA HOTII.
NE INTALNIM IN NORMANDIA SI SUNTEM PARINTII FATA DE COPIL – APOI NE STRECURAM AFARA SI FUGIM CA HOTII.
NE INTALNIM INTR-O NOAPTE PE MALUL GOLFULUI FINIC SI SUNTEM INDRAGOSTITI – APOI NE STRECURAM AFARA SI FUGIM CA HOTII.
NE INTALNIM PE O MOSIE DIN WESTFALIA SI SUNTEM IN PERMISIE SI IN CONVALESCENTA – APOI NE STRECURAM AFARA SI FUGIM CA HOTII.
NE INTALNIM INTR-O PIVNITA DIN ORAS SUNTEM INFOMETATI, OBOSITI SI NI SE INGADUIE SA DORMIM PE SATURATE FARA PLATA-APOI NE STRECURAM AFARA SI FUGIM CA HOTII.
NE INTALNIM PE LUME SI SUNTEM OM CU OM –APOI NE STRECURAM AFARA SI FUGIM CA HOTII, fiindca suntem fara legatura, fara statornicie si nu le luam bun ramas.
Suntem generatia care nu-si ia ramas bun, care se strecoara si fuge ca hotii, fiindca se teme de strigatul inimii ei. Suntem generatia fara intoarcere-acasa, fiindca nu avem ceva la care sa ne intoarcem, si nu avem pe nimeni caruia sa ii incredintam sufletul nostru – astfel am devenit o generatie fara bun ramas si fara intoarcere-acasa.
Dar suntem o generatie deschizatoare de drumuri. Poate ca suntem o generatie deschizatoare de drumuri pe o stea noua, intr-o viata noua. Poate ca suntem deschizatori de drumuri catre o viata noua, catre un ras nou, catre un Dumnezeu nou.
SUNTEM O GENERATIE CARE NU-SI IA BUN RAMAS, DAR STIM CA DRUMURILE NOU-DESCHISE NE APARTIN.
(Papadia de Wolfgang Borchert)
Acest moment (trecut) din viata mea
Am ascultat de cateva ori la rand melodia „ At this point in my life” de la Tracy Chapman...e ceva ciudat...un sentiment de a descoperi niste adevaruri lasate la o parte de prea mult timp...facute doar pentru a fi uitate. In acest moment in viata mea...ce inseamna acest moment, secunda trecuta deja nu se mai poate numi „acest moment in viata mea”. Ce intelegem prin prezent, daca urmatoarea secunda face parte din viitor...stai putin...a trecut deja, este insusi trecutul. Pe axa timpului cel care are cea mai mare stabilitate e trecutul...chiar daca la el clipa cu clipa se aduna alte trairi, este cel pe care il cunoastem. Prezentul nu este decat intersectia trecutului cu viitorul, este o impresie! Viitorul...stiti..e ciudat...exista diferite momente in viata in care viitorul are cu totul alte perspective, il vedem altfel, in functie de oamenii pe care ii cunoastem, noi pasiuni, sau si momente rele, oameni pe care regretam ca i-am cunoscut...sunt atatea variabile pentru a trai in viitor. Unor oameni le este frica de intuneric, de ceea ce nu vad, ce nu cunosc...atunci le este frica si de viitor?!?...
At this point in my life...am reusit sa vad ca nicio alegere pe care o fac nu este gresita...fiecare moment trebuie savurat in intensitate maxima, ca trebuie sa gasesc fericirea in orice, in atingerea lui, in zambetul unui copil, in fiecare cearta pe care o am cu cineva, pana si ea are aport la fericirea mea.
Incepand cu acest moment promit sa te iubesc mai mult, sa nu te ascult atunci cand incerci sa ma superi, sa primesc orice imi dai cu o bucurie inzecita, sa te las sa ma ranesti, pentru ca stiu ca atunci te vei revansa pe alta parte. Asta iti promit, viata!