"The way you treat reality in your books... has been called magical realism. I have the feeling your European readers are usually aware of the magic of your stories but fail to see the reality behind it..."

"This is surely because their rationalism prevents them seeing that reality isn't limited to the price of tomatoes and eggs."

When I am an old woman I shall wear purple

With a red hat which doesn't go, and doesn't suit me,

And I shall spend my pension on brandy and summer gloves

And satin sandals, and say we've no money for butter.

I shall sit down on the pavement when I'm tired

And gobble up sample in shops and press alarm bells

And run my stick along the public railings

And make up for the sobriety of my youth.

I shall go out in my slippers in the rain

And pick the flowers in other people's gardens

And learn to spit.

You can wear terrible shirts and grow more fat

And eat three pounds of sausages (chocolate) at a go

Or only bread and pickle for a week

And hoard pens and pencils and beermats and things in boxes.

But now we must have clothes that keep us dry

And pay our rent and not swear in the street

And set a good example for the children.

We will have friends to dinner and read the papers.

But maybe I ought to practise a little now?

So people who know me are not too shocked and surprised

When suddenly I am old and start to wear purple.

Jenny Joseph

Cand eram mica, eram foarte idealista. Poate ca si acum mai sunt, intr-o oarecare masura. Dar atunci credeam ca totul are un happy-end. Credeam ca viata este o comedie romantica sau o drama in care personajele sufera, gresesc, plang, se despart, isi pierd speranta, pentru ca la sfarsit totul sa se termine cu bine, fiecare sa-si gaseasca fericirea intr-un fel sau altul, iar tu, ca spectator, sa oftezi plin de speranta si sa-ti spui “da, si mie o sa mi se intample la fel; de maine intreaga mea viata o sa se schimbe in bine”.

Insa filmele nu sunt altceva decat niste basme pentru adulti…

Asa ca am inceput sa ma intreb daca si in viata reala trebuie sa treci prin sapte probe de foc, sa te lupti cu Spanul, Zmeul sau Baba Cloanta, ca in cele din urma sa gasesti ceea ce cauti: iubire, bogatie, implinire, fericire…. propria ta imparatie.

Si totusi, sunt momente in care crezi ca nu-ti lipseste nimic, ca ai tot ce ti-ai dorit vreodata, dar in acelasi timp tanjesti dupa ceva, fara sa stii dupa ce anume.

Poate ca, de fapt, nu suntem decat niste fiinte incomplete din care lipseste mereu o particica oricat de marunta…

Probabil ca “fericirea e dupa colt” e acelasi lucru ca invartitul in cerc; doar ca in loc sa te invarti in cerc, alergi dupa colturi… Ca omul insetat care, cu cat se apropie mai mult de mirajul oazei din desert, cu atat se departeaza….

Acum cateva saptamani, intr-o dimineata, m-am oprit brusc cand privirea mi-a fost atrasa de o femeie… Purta pantofi eleganti, cu toc, si cara dupa ea vreo zece sacose, de m-am intrebat cum dumnezeu le poate duce pe toate!

Se oprise si ea, brusc, isi lasase sacosele si, razand fericita, incepuse sa-si pudreze obrajii… A continuat sa faca asta timp de cateva minute, pana cand intreaga fata i s-a colorat intr- un roz aprins.

Nu auzea jignirile florareselor care o luau peste picior, din spatele tarabei de la coltul strazii; ea credea ca este cu adevarat frumoasa! Si era…

Da, era unul dintre acei oameni…

Ce pacat ca nebunia se trateaza! Ce pacat ca oamenii inventeaza diagnostice si remedii, pedepse si interdictii, prejudecati, pentru multe dintre lucrurile care ne-ar putea face fericiti!

Poate ca realitatea e cosmarul, iar nebunia – visul frumos in care am putea evada…Nebunia aceea sinonima cu nepasarea, cu refuzul de a accepta lumea care te inconjoara si de a te conforma celor multi…

Femeia cu fata pudrata care radea fara motiv era frumoasa… si fericita… si nu parea sa aiba nicio grija pe lume.

Asta sa fie rasplata dupa cele sapte probe de foc?

- fragmente -

 

Toţi oamenii mari au fost cândva copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte.)

 

Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată…

 

Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: „Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face colecţie de fluturi?” Ci întrebă: „Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?” Numai atunci ei cred că îl cunosc. Dacă le spui oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş...” ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă. Lor trebuie să le spui: „Am văzut o casă care costă o sută de mii de franci”. „Ce frumoasă e!” vor exclama atunci.

 

Aşa sunt ei. Nu trebuie să le-o luaţi în nume de rău. Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari. Fireşte însă că nouă, celor care ştiu ce inseamnă viaţa, puţin ne pasă de cifre!

 

Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru că nu vreau să-l uit. E lucru trist să uiţi un prieten. Nu oricine a avut un prieten. Şi s-ar putea să ajung asemeni oamenilor mari, care nu se mai gândesc decât la cifre.

 

          - Spinii nu folosesc la nimic. Sunt curată răutate din partea florilor!

          - Vai!

          Însă, după o tăcere, mi-a strigat, cu un fel de duşmănie parcă:

          - Nu te cred! Florile-s plăpânde. Sunt neştiutoare. Îşi fac şi ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor...

          Nu i-am răspuns nimic. În clipa aceea, tocmai îmi spuneam: „Dacă bulonul ăsta se mai încăpăţânează mult, îi dau una cu ciocanul, de sare cât-colo!” Dar el din nou mă tulbură din gândurile mele:

          - Şi tu crezi că florile...

          - Ba deloc! Ba deloc! Nu cred nimic! Ţi-am spus ce mi-a trecut prin minte! Eu, unul, mă îndeletnicesc cu treburi serioase!

          El se uită încremenit la mine:

          - Cu treburi serioase!

          Mă vedea aşa, cu ciocanul în mână şi cu degetele negre de ulei, aplecat asupra unui lucru care lui i se părea foarte urât.

          - Vorbeşti întocmai ca oamenii mari!

          Cuvintele acestea m-au făcut să mă ruşinez puţin. El însă, neîndurător, adăugă:

          - Toate le încurci... toate le amesteci!

          Era, într-adevăr, foarte supărat. Şuviţele-i de aur tremurau în vânt:

          - Ştiu undeva o planetă pe care se află un Domn roşcovan. Care n-a mirosit niciodată o floare. N-a privit niciodată o stea. N-a iubit pe nimeni niciodată. N-a făcut nimic altceva, niciodată, decât socoteli. Şi toată ziua spune ca şi tine: „Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!” şi nu mai poate de trufie. Acela însă nu e om, e o ciupercă!

          - O ce?

          - O ciupercă!

          Se făcuse palid de mânie.

          - De milioane de ani, florile-şi făuresc spini. Cu toate acestea, oile, de milioane de ani, mănâncă florile. Şi oare nu e lucru serios, când vrei să înţelegi de ce-şi dau ele atâta osteneală să-şi făurească nişte spini care nu le folosesc la nimic? Nu e ea mai serioasă şi mai importantă decât socotelile unui Domn gras şi roşcovan? Şi dacă ştiu o floare care-n lume n-are seamăn şi care nu trăieşte-n altă parte decât numai pe planeta mea, şi dacă într-o bună dimineaţă o oaie mititică e în stare s-o nimicească, aşa, dintr-o lovitură, fără să-şi dea seama de ceea ce face, nici ăsta nu-i un lucru important?

- Când cineva a îndrăgit o floare cum numai una singură se află între milioanele şi milioanele de stele, lucrul acesta e de-ajuns pentru ca el, privindu-le, să fie fericit. „Floarea mea, îşi spune el, e undeva, acolo”... Dar dacă oaia îi mănâncă floarea, pentru el e ca şi cum, dintr-o dată, toate stelele s-ar stinge! Şi nici asta nu e important!

 

- Nu trebuia să-mi pun mintea cu ea - mi-a mărturisit el într-o zi. Nu trebuie să-ţi pui niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le priveşti şi să le miroşi. Floarea mea înmiresma planeta, însă eu n-am ştiut să mă bucur de lucrul acesta.

Mi-a mai mărturisit:

- N-am fost în stare să pricep nimic! Trebuia să o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta şi mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de acasă niciodată! Trebuia ca dincolo de bietele ei şireticluri, să-i ghicesc duioşia. Florile sunt atât de ciudate, dar eram prea mic ca să ştiu cum s-o iubesc.

 

Mai avea şi un vulcan stins. Însă, după cum spunea el: „Nu se ştie niciodată!” Aşa încât a curăţat deopotrivă şi vulcanul stins. Vulcanii, dacă sunt bine curăţaţi, ard domol şi liniştit, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focurile care răbufnesc pe horn. De bună seamă, noi, cei de pe Pământ, suntem mult prea mărunţi pentru a ne curăţa vulcanii. De aceea ne şi pricinuiesc o mulţime de neajunsuri.

 

- Am fost o proastă, îi zise ea în cele din urmă. Îţi cer iertare. Caută să fii fericit.

- Ei bine, da, te iubesc, zise floarea. N-ai bănuit nimic, din vina mea. Dar n-are nici o importanţă. Şi tu ai fost la fel de prost ca şi mine. Caută să fii fericit ... Lasă clopotul de sticlă-n pace. Nu mai am nevoie de el.

          - Bine, dar vântul ...

          - Nu sunt chiar atât de răcită ... Aerul proaspăt al nopţii are să-mi priască. Doar sunt o floare ...

          - Bine, dar fiarele ...

          - Trebuie totuşi să rabd vreo două-trei omizi, dacă vreau să aflu cum arată fluturii. Pare-se c-ar fi ceva nespus de frumos. Altminteri, cine să mai treacă pe la mine? Tu o să fii departe ... Cât despre fiare, nu mă tem deloc. Am ghearele mele. Şi-i arătă, cu nevinovăţie, cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:

          - Şi n-o mai lungi atâta, e enervant! Te-ai hotărât să pleci. Pleacă!

Deoarece nu voia ca el s-o vadă plângând, atât era de mândră floarea ...

 

Trebuie să ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare să dea, spuse mai departe regele. Autoritatea se bizuie, înainte de orice, pe raţiune. Dacă-i porunceşti poporului tău să se azvârle în mare, el se va răzvrăti.

 

- Te vei judeca, atunci, pe tine însuţi, spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuţi e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că eşti cu-adevărat un înţelept.

 

- Hm! Hm! făcu regele, cred că pe planeta mea se află pe undeva un guzgan bătrân. Îl aud noaptea. Ai putea să-l judeci pe acest guzgan bătrân. Îl vei condamna din când în când la moarte. Astfel, viaţa lui va atârna de felul în care vei împărţi dreptatea. Să-l graţiezi însă de fiecare dată, ca să-l ai mereu. Nu e decât unul.

 

          - Ce înseamnă „a admira”?

          - A admira înseamnă a recunoaşte că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai inteligent de pe planetă.

          - Dar tu eşti singur pe planeta ta!

          - Fă-mi această plăcere. Admiră-mă totuşi!

          - Te admir, zise, ridicând uşor din umeri, dar la ce-ţi poate folosi lucrul acesrta?

          Şi plecă.

          „Oamenii mari, de bună seamă, sunt tare ciudaţi”, îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.

 

- Ce faci acolo? îi spuse beţivului, pe care îl găsi şezând tăcut în faţa      unei grămezi de sticle goale şi a unei grămezi de sticle pline.

- Beau, răspunse beţivul cu un aer jalnic.

- Şi de ce bei? îl întrebă.

- Ca să uit, răspunse beţivul.

- Ce să uiţi? îl cercetă el, pentru ca i se şi făcuse milă de el.

- Ca să uit că mi-e ruşine, mărturisi beţivul, lăsându-şi capul în jos.

- Şi de ce să-ţi fie ruşine? întrebă, dorind să-i vină în ajutor.

- Ruşine că beau, încheie beţivul, care se ferecă pentru totdeauna în tăcerea lui.

 

Ce-a de-a şaptea planetă a fost, prin urmare, Pământul.

Pământul nu e o planetă oarecare! Poţi număra pe el o sută unsprezece regi (fără a-i uita, bineînţeles, pe regii negri), şapte mii de geografi, nouă sute de mii de businessmani, şapte milioane şi jumătate de beţivi, trei sute unsprezece milioane de vanitoşi, adică vreo două miliarde de oameni mari.

Ca să vă puteţi face o părere despre întinderea Pământului, am să vă spun că, înainte de născocirea luminii electrice, trebuia întreţinută acolo, pe întreg cuprinsul celor şase continente ale sale, o adevărată armată de patru sute şaizeci şi două de mii cinci sute unsprezece lampagii.

Dacă te uitai la el ceva de mai departe, aveai în faţa ochilor o privelişte încântătoare. Mişcările acestei armate erau diriguite ca acelea ale unui balet de operă. Venea mai întâi rândul lampagiilor din Noua Zeelandă şi din Australia. Apoi, după ce-şi aprindeau felinarele, aceştia plecau la culcare. Intrau atunci în dans, la rândul lor, lampagiii din China si Siberia. Apoi şi ei se furişau pe nesimţite în culise. Atunci venea rândul lampagiilor din Rusia şi din Indii. Apoi, al celor din Africa şi Europa. Apoi, al celor din America de Sud. Apoi, al celor din America de Nord. Şi niciodată nu stricau rânduiala intrării lor în scenă. Era măreţ!

Numai lampagiul singurului felinar de la Polul Nord şi confratele său, cel cu singurul felinar de la Polul Sud, duceau un trai trândav şi de nepăsare: lucrau de două ori pe an.

Când vrei să faci o glumă, se întâmplă să mai şi minţi câte puţin. N-am fost nici eu prea cinstit când v-am vorbit de lampagii. Mă tem ca nu cumva aceia care n-o cunosc să-şi facă o părere greşită despre planeta noastră. Oamenii, pe Pământ, ocupă foarte puţin loc. Dacă cele două miliarde de locuitori care împânzesc Pământul ar sta în picioare, niţel înghesuiţi, ca la un miting, ei ar încăpea cu uşurinţă într-o piaţă publică de douăzeci de mile lungime, pe douăzeci de mile lăţime. Omenirea ar putea fi îngrămădită pe cea mai măruntă insuliţă din Pacific.

Oamenii mari, de bună seamă, nu vă vor crede. Îşi închipuie că ocupă mult loc. Se socotesc grozavi, ca baobabii. Aşa că ar trebui sfătuiţi să calculeze singuri. Căci nu mai pot de dragul cifrelor: lucrul acesta le va fi pe plac. Voi însă nu vă pierdeţi vremea cu pedepse scolăreşti. E de prisos. Aveţi încredere în mine.

- Unde sunt oamenii? Te simţi cam singur în pustiu...                                                                                                    - Singur te simţi şi printre oameni, zise şarpele.

- Unde sunt oamenii? întrebă el cuviincios.

Floarea, cândva, văzuse trecând pe-acolo o caravană.

- Oamenii? Să tot fie, cred, vreo şase-şapte la număr. Cu ani în urmă, i-am zărit o dată... Nu se ştie însă niciodată unde-i poţi găsi. Îi poartă vântul. Ei nu au rădăcini, şi asta-i stinghereşte mult.

- Vino să te joci cu mine, o pofti. Sunt atât de trist...

- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.

Ce înseamnă „a îmblânzi”?

- E un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”...

- A-ţi crea legături?

- Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume... - Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamană între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici o amintire. Şi asta-i trist! Tu însă ai părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu...

- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei cu adevărat să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

- Ce trebuie să fac?

- Trebuie să ai foarte multă răbdare, răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine...

- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seamăn.

Şi florile se ruşinară.

- Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.

Fiindcă ea e floarea mea.

- Iată care-i taina mea. E foarte simplă: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

- Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă. Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta.             Eşti în pericol să mai şi plângi puţin, dacă te-ai lăsat îmblânzit...

        - Numai copiii ştiu ce caută. Ei îşi împart timpul cu o păpuşă de cârpă şi ea devine foarte preţioasă, şi dacă cineva le-o ia, încep să plângă...

- Au noroc, zise acarul.

- E frumos pustiul, adăugă el.

Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toatea astea, ceva străluceşte în liniştea lui...

- De aceea e frumos pustiul, zise, fiindcă undeva ascunde o fântână...

„Ceea ce văd eu aici nu e decât învelişul. Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut...”

- Oamenii se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută. Aşa că se frământă şi se sucesc de colo-colo.

Şi adăugă:

- Nu merită atâta osteneală...

- Oamenii de pe meleagurile tale cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină... şi tot nu găsesc ceea ce caută...

- Nu găsesc, i-am răspuns.

- Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă... Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!

 

- Te vei uita la stele, noaptea. Steaua mea e prea micuţă, ca să-ţi arăt unde se află. E mai bine aşa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Aşa încât te vei uita cu drag la toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Şi-apoi, aş vrea să-ţi fac un dar...

          Din nou a râs.

          - Ah! puişor, puişor, îmi place când aud râsul ăsta!

          - Chiar el va fi şi darul meu... va fi aşa cum e apa...

          - Ce vrei să spui?

          - Stelele nu sunt la fel pentru toţi oamenii. Pentru unii, cei care călătoresc, stelele sunt călăuze. Pentru alţii, sunt numai nişte luminiţe. Savanţii văd în ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucăţi de aur. Însă toate stelele acestea nu au grai... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...

- Ce vrei să spui?

          - Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre ele, fiindcă pe una dintre ele voi râde, atunci va fi pentru tine ca şi când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care ştiu să râdă!

          Şi-a râs din nou.

          - Iar după ce-ţi va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îţi va fi dor să râdem împreună. Şi vei deschide uneori fereastra, aşa, numai de drag... Iar prietenii tăi se vor mira, văzându-te că râzi de câte ori te uiţi pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna stelele mă fac să râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna că ţi-am jucat un renghi grozav...

          Şi-a râs din nou.

          - Va fi întocmai ca şi când, în loc de stele, ţi-aş fi dăruit o sumedenie de clopoţei ce ştiu să râdă...Şi-a râs din nou.

 

 

- Rău ai făcut. Te va îndurera. Îţi va părea că am murit, dar nu va fi adevărat...

          Eu nu spuneam nimic.

          - Înţelegi. E prea departe. Nu pot că car cu mine trupul acesta. E prea greu.

          Eu nu spuneam nimic.

          - Va fi însă ca un înveliş vechi şi părăsit. Un înveliş vechi nu e ceva trist...

          Eu nu spuneam nimic.

          Lui îi cam pieri curajul. Totuşi, se mai osteni să-mi spună:

          - Ştii, va fi plăcut. Şi eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi nişte fântâni, cu câte un scripet ruginit. Toate stelele-mi vor da să beau...

          Eu nu spuneam nimic.

          - Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopoţei, eu voi avea în schimb cinci sute de milioane de fântâni...

          Şi a tăcut şi el, deoarece plângea...

 

Uitaţi-vă la cer. Întrebaţi-vă: oare oaia a mâncat, ori ba, floarea? Şi veţi vedea cum totul e altfel... Şi nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodată că lucrul acesta e atât de preţios.