Şi dacă eram eu unul dintre caii cu intestinele în afară? Eu eram cea sfâşiată, căci altfel ce doare atât de mult? Trebuie să fie carnea care zvâcneşte goală şi expusă.

Azi se împlineşte fix un an de atunci şi nu am ajuns nicăieri.

Ce te defineşte ca individualitate? O carte proastă cumpărată din motive de proastă judecată din care nu poţi stoarce nimic pentru referatul ăla? Cafeaua care nu te trezeşte şi pe care o bei pentru că ai tensiunea mică, deşi eşti împotriva ideii că un produs din dulapul bucătăriei ar avea proprietatea de a-ţi amplifica performanţele?

Şi nu mă simt aşa mereu, pentru că mă străduiesc să nu simt nimic, însă cum pisicii mei să opresc asta? Merge în cerc, nu are limită, nu are final, întotdeauna se iveşte ceva, ceva care să mă surprindă când tocmai declarasem victorioasă că sunt imună. E ca un microb care devine şmecher peste timp şi leacurile până acum eficiente nu-l mai trimit dracului. Un microb cu multe nume: L C S E A A ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Unde sunt principiile din 2006? Unde s-au ascuns oamenii ăia cu care poţi sta zile la rând fără să te simţi mică, inutilă, complexată, folosită? Şi în permanentă competiţie. Unde sunt cei care văd o problemă şi din perspectiva ta şi nu trag cu o încăpătânare măgărească de punctul lor de vedere? Nu mai este nimeni capabil să spună: „Îmi eşti suficientă”? Şi atât. Să nu caute. Să nu mai caute.