De unde incepi cand sunt prea multe si prea marunte lucrurile de povestit?

sa incepi cu drumul?...sau mai bine nu, ca parca doar amintirea te oboseste. Cautarea, haosul, frica, usurarea, prima zi.

sa spui ca afara se tundea iarba pana de curand si ca te-au trezit cu zgomotul si mirosul crud...sau ca acum canta niste tipe la un etaj dedesubt? ai putea.

Aici e cald. e cald si frig, e frig noaptea si de cand am ajuns am devenit mult mai inventiva in ceea ce priveste felul in care te poti incalzi. prima seara, fara plapuma, ca ne-au zis ca ne dau a doua zi, am dormit cu picioarele bagate in manecile unui hanorac, grozava priveliste... ca stiam ca o sa uit ceva..pantaloni lungi de trening sau o pijama groasa.

O fi ea Italia, dar nu zice nimeni ca la ewi nu-i frig. Ne zicea nenea de treaba de la camin ca s-a facut frig acu cateva zile la ei. Stim, stim, asa a fost si la noi acasa, unde am lasat tara plangand de draci, si nu de dorul nostru ce va sa vie.

se bate din palme si se tipa , tot undeva mai jos. La noi in camera e liniste, Livia isi scrie dosaru de practica si in curand ne avantam spre centru, in recunoastere.
va fi a doua recunoastere, dar parca nu il vom epuzia prea curand.

perugia, toata numai coline, strazi mici, strazi inguste, un apeduct prin centru, probabil chiar unu din ala lasat de romani, dragii nostri bunici. La vale, la deal, valeu picioarele. Viitorul imi arata o imagine a mea cu picioare de culturista, sau poate cu picioare din alea de batranica care a mers toata viata pe tocuri. Yuck.

Cladirile aici sunt toate intr-o armonie de culori. Tu nu megalomani care vor sa fie mai cu mot, sa-si faca turnulete sau case intr-o culoare de o visezi trei zile la rand fiindca ti-a ramas intiparita pe retina.
Nu.
aici totul pare crescut din pamant, zidurile varuite in culori pamantii, galbui, uneori un rosiatic de terracota, geamurile toate acoperite cu obloane verzi, lungi.

cat vezi cu ochii verde si pamant. Inca nu imi dau seama ca sunt aici.
Inca nu imi dau seama ca nu mai sunt acolo. Inca nu stiu cat de mult imi e dor de voi.
Sunt scoasa din mine, si asa parca ma simt ciudat de libera. E ca atunci cand vrei un restart si nu ai cum sa il primesti in viata ta veche si planuiat de atata vreme.

Aici esti mic si al nimanui. Esti mic si al tau, cu cateva bagaje care de abia umplu dulapurile (hehehe..numai bine e loc de ceva garderoba noua.Ca deh, instinctul feminin urla in sange si comploteaza sa moara portofelul. Si tu Bruta, fiica mea? Si eu.)

aici lumea da disperata din maine, poate poate va curge prin gesturi toata conversatia. Aici lumea lasa ce are de facut sa iti arate pe unde sa o iei, sau isi schimba traseul sa te ajute.

aici tipii intorc capul dupa orice vietate feminina. chiar si atunci cand sunt trasi de brat de propria lor prietena, gatul le face un superb unghi de 90 de grade.

Si timpul trece lin, dolce far niente, dolce far tutto.

ma numesc Mara, sunt din Romania si stau la caminul de pe Via Innamorati, la camera 56. veniti, e camera mare si afara sunt trei pisoi. doi gemeni alb cu negru.

Sa-nceapa!