S-a scris imens şi s-a descris enorm fascinaţia pe care o exercită Taormina asupra fericiţilor care o vizitează. Acum două secole (adică pe la 1800 şi ceva) o "descopereau" feluriţi artişti şi oameni de gust - dintre care cel mai celebru rămîne baronul Wilhelm von Gloeden, văr al Kaizerului se pare, care a dat peste satul numit Taormina, i-au căzut cu tronc păstorii imberbi care stăteau sprijiniţi de măslini şi s-a gîndit că n-ar strica să mai adaste prin regiune. De pe urma incursiunii baronului foto-pedofil în fauna & flora locale au rămas zeci (sau sute, dar acestea din urmă bine ascunse) de portrete sepia de tineri taorminezi cu chipuri & trupuri destul de grosolane, puşi de imaginaţia înfierbîntată a lui von Gloeden să personifice semi-zeităţi greco-romane; unii sînt gracili ca nişte bondari zumzăind în harfă, alţii suflă în flaut, bine înfipţi în tălpi ca nişte copaci dezgoliţi: precum sculptorii antici, baronul artist nu se încurca în camuflaje ieftine gen "frunza de viţă pe sex", idealul lui era să surprindă antichitatea păgînă în ce avea aceasta mai sălbatic, mai frust şi mai "natural". Iar Taormina de astăzi îi este recunoscătoare, de bine ce una din străzi - e drept, nu cea mai "roză", nici cea mai rafinată - îi poartă numele...

Culmea e că, în excitaţia sa erotico-istorică, baronul văzuse - sau intuise - bine: rădăcinile satului sicilian devenit loc privilegiat de vilegiatură se întind mult în urmă, cu vestigii datînd de pe vremea cuceririi insulei de către greci (sec. 8 î.Ch.) de la cartaginezii care-şi făcuseră aici primele colonii; ruinele unui teatru grec pot fi vizitate pe una din înălţimile orăşelului, doar că - tourisme oblige - intrarea în situl antic este lipită de gardul unuia din cele mai luxoase hoteluri din Taormina. Majordomul în livrea pe care-l vezi de la distanţă, cam în dreptul porţii, nu-ţi deschide căile cunoaşterii arheologice, ci pe cele ale recunoaşterii economice.

Există, de fapt, două Taormine: cea denumită, în mod popular, "Taormina-Mare" (pentru că este situată jos, pe malul mării, şi nu pentru că s-ar opune, Doamne fereşte, Taorminei-Mici!) şi aceea care nu se mai cheamă decît, scurt, Taormina - pe înălţimi. |ntre cele două legătura se face printr-un funicular extrem de rapid şi de eficace, care la plecare-sosire seamănă cu "maşinuţele" rotitoare dintr-un Luna Park, iar pe traseu - cu orice telecabină. (Pentru automobilişti există, desigur, şi o şosea şerpuitoare, pe cît de largă la vederi, pe atît de îngustă cînd e vorba să treacă două vehicule: imaginaţi-vă nişte autocare prinse într-o curbă, sau chiar un singur autocar şi o maşină sport decapotabilă; "dialogul" pitoresc care se leagă între şoferii celor două vehicule nu vi-l puteţi însă imagina, pentru că sicilienii nu au debitul precipitat al romanilor - sînt mult mai lenţi şi mai tărăgănaţi; ei bine, pentru că eu am asistat la cea de-a doua dintre situaţii, vă pot spune că parlamentările pot dura sferturi de ceas: fiecare parte cedează cu greu, şi doar un pic, fiind sub demnitatea ei să facă marşarier...)

Lucrurile cele mai frumoase din Taormina mi s-au părut piaţetele, pisicile şi hotelurile abandonate.