...povestea numai buna de dramatizat de neica eu fiindca oarecum pare coborata din cosmosul intim unui matematician român ratacit printre frazele politically correct ale strainataturilor. Lectura placuta.

Restul snoavelor în clickul de aici.

Celălalt asediu

„Cred că n-o să începi să-mi vorbeşti aici“, spuse ea cu voce stinsă. „Cred că ai nişte limite.“

El clătină din cap şi surâse obraznic, ba bine că nu, şi ce dacă. Abia când uşile liftului s-au închis, se întoarse către ea şi zise: „Nu are nici un sens. Tăcerea asta nu are nici un sens. Trăim într-o lume bătrână, cu mii de ani de istorie, cred că eşti la curent, nu-i aşa? Nu aşa ne purtăm. Nu ar trebui să-mi faci asta. Nu mă poţi evita la infinit.“

Ea se simţea în continuare stânjenită: mâinile, cu care ţinea mapa verde cu rapoartele către preşedintele Universităţii, tremurau uşor.

„De ce m-ai urmărit până aici?“

El îi zise: „Ca să te fac să vorbeşti, până la urmă.“

„Ţi-am spus că nu avem ce vorbi.“

„Dacă nu vrei să vorbim, atunci am putea cel puţin trece strada, către locul minunat de vis-à-vis, unde pe fundal se strecoară ca un şarpe muzica de jazz, şi să bem o cafea.“

Ea dădu din cap, semn de total dezacord.

Liftul se opri la ultimul etaj, al treilea, al clădirii administraţiei. Fără să-i spună nimic, fără să-i arunce măcar o privire, ea ieşi pe culoar şi-l lăsă în urmă câţiva paşi.

El spuse: „Ştiu că întâlnirea ta va dura o jumătate de oră. Te aştept aici.“

Coborând din nou vocea, ea îi răspunse: „N-ai să îndrăzneşti asta.“

O, ba da! Peste o jumătate de oră, era acolo, tolănit în fotoliul de pe hol, picior peste picior, cu acelaşi aer obraznic de copil rătăcit, cu părul blond, ciufulit, cu zâmbetul care ei îi displăcuse atât de mult prima oară.

Acea primă oară fusese acum o lună, la începerea anului universitar. Era unul dintre noii studenţi străini care lucrau pentru departament. O văzuse stând în uşa amfiteatrului. Ea făcea parte din staful

oficial care instruia noii veniţi. A privit-o multă vreme, fără să reuşească vreodată să-i întâlnească privirea. Chiar şi-a zis în gând: ce femeie o fi şi asta, cum de nu vede, doar e elementar, în Europa, până acum, i-ar fi zâmbit, măcar atât. După ora aceea de instructaj (la care el nu fusese deloc atent), ea l-a reîntâlnit pe coridor şi i-a spus: „Să nu mai faci niciodată asta.“

Exact aceeaşi replică avea să o rostească şi în după-amiaza aceea de vineri, când el o aşteptase pe holul din faţa camerei de conferinţe a preşedintelui Universităţii.

„Să nu mai faci niciodată asta.“

„Încerc să comunic cu tine“, a răspuns el. „Încerc să-ţi arăt că sunt disponibil să te ascult şi să-ţi vorbesc. Atât şi nimic altceva.“

Ea se opri. El îi văzu ochii: albastru val de scântei. Spuse:

„Ştiu că unii studenţi străini au o perioadă mai dificilă de trecere de la cultura din care vin până la cea de aici… Cred că timpul care a trecut de când ai venit în Statele Unite e suficient, şi e mai bine să-ţi spun eu asta. Pentru ceea ce-mi faci acum aş putea chema poliţia, care n-ar explica în felul ăsta.“

El desfăcu larg braţele – un gest de renunţare. Ea continuă: „Eşti mai în vârstă decât mine, iar eu sunt instructor. Între noi nu pot fi decât relaţii ce ţin de munca noastră, de atribuţiile fiecăruia dintre noi. Ce-ai avea să-mi spui diferit de asta nu mă interesează.“

„Nu te cred.“

Rostise asta cu glas cântat, cu intenţia evidentă de a o imita.

„Ar fi bine să crezi“, făcu ea, şi se îndreptă de data asta către culoarul din spatele clădirii, unde se mai afla un lift.

„Mergem către parcare? Ieşim prin spate?“, întrebă el.

„De ce nu te duci la ale tale? Nu ai curs la ora două?“

„Ia te uită!“, jubilă el. „Mi-ai învăţat orarul!“

„Ca să mă feresc. Sunt lucruri pe care toate femeile le cunosc. Ţinutul la distanţă e unul dintre ele.“

„N-am cerut decât să bem o cafea, numai una. Zece minute. Ba nu, cinci. O întâlnire. Una scurtă.“

Ajunse pe coridorul din spate şi se întoarse brusc către el: „Nu beau cafea.“

„Un ceai rece. Am văzut că ieri ai comandat ceai rece. Asta bei.“

„Nu e problema ta. Şi nu mă mai urmări.“

Făcu o piruetă hotărâtă şi dispăru pe uşa scărilor de serviciu. L-a prins nepregătit şi, până ca el să se redreseze, ea avea un avans de aproape un etaj pe scări în jos.

„Aşteaptă-mă!“, zise el.

Pentru că nu se opri, o strigă de două ori.

Atunci ea se sprijini de balustradă, undeva între cele două etaje.

„Nu mai fă scandalul ăsta. Te implor. Mă compromiţi. Te-ai putea compromite şi pe tine la fel de bine.“

Când ajunse lângă ea, îi şopti:

„Ceea ce faci tu e împotriva politicii Universităţii.“

Erau singuri în casa scărilor: o spirală de trepte placate în roşu, cu extinctoare pe pereţi la fiecare etaj, cu guri de aer condiţionat vâjâind continuu, ca un uriaş adăpost antiaerian. El şopti:

„Acum Universitatea e şi împotriva ceaiului rece?“

Dar, o dată ajuns lângă ea, îi văzu paloarea, cearcănele vineţii de sub ochi, întunecând pielea străvezie şi palidă. Apăruseră deodată, pentru că sus, pe coridor, nu le avusese. Broboane de sudoare răsăriseră deasupra sprâncenelor. Într-o clipă, parcă îmbătrânise cu treizeci de ani şi se gârbovise sub

greutatea unei inexplicabile metamorfoze. Atunci lui îi trecu prin minte că ea s-a oprit din fugă pentru un alt motiv decât acela că el o strigase. Oboseală, cel mai probabil. Se gândi că-i o femeie tânără, obosită însă de munca ei istovitoare.

„Mă plictiseşti îngrozitor“, îi spuse. „Ar fi mult mai bine pentru amândoi dacă m-ai lăsa în pace.“

„Bine“, încuviinţă el. „Facem cum vrei tu.“

Poate că el se speriase puţin de celălalt chip al ei, cel obosit. Poate nu era decât o aprobare de formă, pe care oricum n-avea de gând s-o respecte.

„Ţi-aş fi recunoscătoare.“

El ridică mâna şi îi şterse uşor fruntea cu degetele.

„Ia te uită“, spuse. „Ce-i asta? Ce ţi-au făcut?“

Ea clătină din cap, ca şi cum ar fi spus „nu“. El se trase un pas înapoi şi o întrebă:

„Ce faci mâine?“

„Merg la mama, la Alma.“

„Şi duminică?“

„Dimineaţă am o treabă. După-masă lucrez pentru cursurile de luni, când predau de la ora opt.“

„Ce treabă ai de dimineaţă?“

Ea, de parcă ar fi cedat unei lungi insistenţe doar pentru că se simţea slăbită, spuse:

„Merg la biserică. Vii cu mine?“

Fusese singura breşă pe care i-a lăsat-o în acea lună de asediu. Fireşte că s-a dus. Au stabilit ca punct de întâlnire o intersecţie la ieşirea către autostradă, lângă o benzinărie. El nu avea maşină şi a ajuns acolo schimbând două autobuze. Ea a oprit la semnalul roşu, el a urcat în maşină, a spus bună-dimineaţa şi a remarcat (fără a spune însă nimic) că ea arăta absolut strălucitor. Cu toate că nu se machia, în

dimineaţa aceea de duminică tenul ei nu mai păstra nimic din aerul bătrânicios pe care-l observase, doar pentru o clipă, vineri.

„Dar nu uita“, i-a spus ea din primele momente, pe când urcau pasarela pentru intrarea pe autostradă, „ai promis că după plimbarea asta mă laşi în pace.“

El o privi atent. Vorbea serios. Aşadar, întâlnirea aceasta nu era o portiţă către altceva, ci o stratagemă, una destul de simplă, ca să scape de el.

„În viaţa ta e vreun bărbat?“, întrebă el.

„Ţi-am mai spus că nu. Şi cred că ţi-am spus şi că întrebarea asta e total nepotrivită.“

„De ce ai două slujbe? De ce predai dimineaţa în universitate şi seara la colegiu? De ce ţi-ai organizat timpul aşa? Ce faci tu acolo cu cei mai frumoşi ani ai vieţii tale?“

„Asta chiar nu e problema ta.“

„Şi să te mai întreb ceva…“

„Ba nu, nu mai întreba nimic“, zise ea, privind cu un aer pierdut autostrada.

Atunci el a tăcut.

Ea deschise radioul. Era potrivit dinainte la un post de muzică clasică. Se auzea tânguitul labirintic al unui violoncel solitar, descriind tăinuiri sinuoase. Arcuşul aproxima îndoieli şi incertitudini, părea să caute mii de feluri de a spune nu ştiu. Afară, dincolo de parapetul de ciment al autostrăzii, un peisaj pustiu, dezolant, iarba arsă de la sfârşitul lui septembrie, tufişurile bătând în roşu, copacii plini de uscăciunea aceea care se cheamă indian summer şi care pare să treacă din pământ către vegetal, iar apoi către tot ce e viu.

Nu mult după aceea ieşiră de pe autostradă, şi ea opri maşina în parcarea din dreptul unei clădiri cu înfăţişare de vagon uriaş, înălţând către cer un turn semeţ, ascuţit, încheiat cu o cruce arămie, lăsând vederii trei clopote de mărimi diferite.

„Acum trebuie să mă scuzi“, spuse ea. „Mă duc să mă schimb. Aici cânt în cor în fiecare duminică. De când aveam unsprezece ani.“

Alleluiah! Lăudat fie Domnul, Cel care toate acestea a lăsat câte sunt, şi rostul omului între acestea e să ţină cumpănă, aşa spunea un vers din cel dintâi cântec. El a intrat, s-a închinat discret, invers decât credincioşii acelei biserici, şi a luat loc în ultima bancă, lângă ieşire, lângă două candele care flancau intrarea către un portal lateral, luminat de un vitraliu cu inflexiuni roşietice.

Nu a durat mai mult de două ore. Chipul ei, privită aici, în biserică, nu era deloc diferit de cel din universitate. O vedea de la distanţa aceea, pe jumătate din profil, un unghi închis, şi apoi mai erau şi alte siluete în cor. Dar privind-o, nu a aflat nimic în plus. Nu se dezvăluia.

Vocea ei nu se distingea în armonia corului. Se auzea un tot unitar, cântările bisericii, parcă aceleaşi peste tot în lume. O singură voce, puternică, o singură pasiune, ca o unică şi neîmplinită căutare.

„Te superi dacă te las tot la benzinărie?“, întrebă ea după ce slujba s-a terminat. El îşi dădu seama că nu doreşte să fie văzută în apropierea apartamentelor din campus.

„Nu, deloc. Totuşi…“

„E o duminică frumoasă, nu-i aşa?“, spuse ea, ca şi cum ar fi vrut să-i reteze orice încercare de a prelungi plimbarea lor, pe un ton dintr-o dată nervos, doar în aparenţă protocolar şi calm.

Părea că slujba o neliniştise, o iritase, de parcă ceva ireparabil o enervase şi-i întorsese pe dos toată ziua.

„Aş fi vrut să te întreb…“

„Nu cred că va ploua curând“, zise ea pe acelaşi ton. „Cred că toamna asta e mai degrabă uscată.“

El a tăcut şi, pentru o vreme, n-a mai încercat să zică nimic. Nici n-a mai privit-o. O vreme.

Abia a doua zi, la şcoală, a întrebat discret o persoană în care putea avea încredere şi care se afla în universitate de mai mulţi ani.

„Fireşte că n-a fost de la început aşa ciudată. Acum patru ani, pe când era studentă, era mai degrabă volubilă, cum sunt multe dintre tinerele de aici când termină high school. Era grăsuţă, împlinită şi avea aerul tâmp pe care-l au tinerii din toată lumea în jur de douăzeci de ani: îşi închipuie că lor le va reuşi totul. Apoi a venit povestea cu diagnosticul de cancer, ceva ce se opera experimental numai într-un laborator al unei universităţi de pe Coasta de Est, cu acordul bolnavului şi al familiei, un contract de zeci de pagini. Ceva cu laser. Era o procedură foarte nouă, la vremea aceea. Iar asigurarea medicală dată de Universitate nu acoperea procedurile clasificate ca experimentale. După ce operaţia a reuşit, a trebuit să-şi ia două slujbe ca să înceapă plata datoriei enorme pe care şi-o făcuse. Se spune că totul ar fi costat incredibil de scump. Se supune de nevoie acestui program extenuant, cu două servicii.“

„Dar acum totul e în regulă?“, întrebase el. „Adică, s-a făcut bine?“

„Se pare că da“, îi spuse prietenul.

„Şi dacă totul s-a rezolvat, de ce se poartă atât de bizar, de ce e atât de izolată, de ostilă faţă de ceilalţi?“

„Nu e ostilă deloc. A devenit o maşină de predat cursuri şi a fost numită consilier de preşedintele universităţii. Anul trecut, studenţii au votat-o drept cea mai politicoasă personalitate didactică. Şi asta nu doar pentru că arată aşa bine.“

Îi făcu cu ochiul.

A nimerit din greşeală cu ea în lift, joia următoare, în jur de ora zece. El mergea la un seminar, ea avea sub braţ veşnica mapă verde plină cu statistici, propuneri de îmbunătăţire a programelor curente, curbe de evaluare, sinteze. Nu a salutat-o, nu i-a zis nimic. Şi-a ţinut cuvântul dat, părea să privească prin zid, ca şi cum ea n-ar fi fost acolo.

De fapt, chiar a încercat s-o uite. Încerca să facă abstracţie de prezenţa ei în aceeaşi clădire. O ocolea în permanenţă. Învăţase să folosească scările din spate, să nu meargă la secretariat marţea şi joia la ora unu, să se uite în lift înainte de a urca. Începuse să i se pară că are ceva de ascuns, că ceva trebuie ferit, un mare secret a cărui rostire ar devasta realitatea.

În fond, îşi spunea, nu s-a întâmplat nimic. Să nu exagerăm, ce e atât de neobişnuit?

Asta până în acea seară de miercuri, la ora cinci, când întreaga agitaţie a zilei se încheie şi toţi se duc pe la casele lor. Îşi făcuse geanta şi se pregătea să iasă din biroul lui, când ea a bătut la uşă. A spus bună-seara şi, fără a-l privi în ochi sau a-i zâmbi, i-a zis:

„Vis-à-vis e un loc minunat, cu muzică de jazz pe fundal. O cafenea rătăcită în campus, una în stil european, cum probabil sunt multe în ţara de unde vii tu.“

El o privi atent şi văzu iar celălalt chip, cel îmbătrânit, cearcănele vineţii, aerul umed al frunţii.

Îi zâmbi:

„Sigur… Cu plăcere…“

O întrebă:

„S-a întâmplat ceva?“

Din prag, ea îi răspunse:

„Cerul s-a vărsat în mare şi aerul s-a veştejit tomnatic în împreunarea lor.“

El se înclină uşor, ca la marginea unei scene, şi schiţă gestul de a aplauda. Ea spuse:

„E doar o constatare.“

Au trecut strada şi au intrat în cafenea.

„Două cafele, îi făcu ea chelnerului. Cu frişcă. Sunt înnebunită după cafea.“

Apoi, către el, luându-l de braţ:

„În seara asta fac eu cinste.“

„Nu se poate!“, se arătă el supărat. „De luni de zile visez să te aduc aici, în locul acesta, sălaş al desfrâului şi al jazzului, şi acum tu vrei să faci cinste.“

„Bărbaţii europeni…“, spuse ea, în timp ce-l conducea spre colţul cel mai îndepărtat de stradă al cafenelei. „Asta-mi aduce aminte întrucâtva de primul meu iubit – acum vreo cinci ani, la Alma. În anumite aspecte era de o prostie teribilă. Mă întreb câţi dintre bărbaţi sunt aşa.“

S-a aşezat la masă şi şi-a aruncat pardesiul pe scaunul de alături. El a luat loc faţă în faţă cu ea.

„Azi mi-am depus demisia“, zise ea, surâzând.

„Nu se poate!“, spuse el, aplecându-se, parcă pentru a-i fi mai aproape. „De ce? Te-ai mutat full time la colegiu?“

„Şi de la colegiu m-am retras.“

„Pleci din învăţământ?“

Ea râse cristalin, ca de o glumă:

„Şi din învăţământ.“

Chelnerul aşeză ceştile pe masă, apoi şerveţelele, linguriţele şi, în final, în centru, vasul cu cuburile de zahăr.

„Uite cum e“, îi zise ea zâmbind în continuare, aşa cum el n-o mai văzuse, privindu-l în ochi. „Să zicem că cineva m-ar fi supus unui asediu, cum ai făcut o vreme tu, în septembrie. Şi singura mea

salvare ar fi fost o loterie curioasă, în care n-am fost întrebată dacă vreau să joc, dar pe care a trebuit s-o încerc pentru că era singura cale. Am aflat rezultatul final abia azi-dimineaţă, prin telefon. Un amestec de date în care se aduna totul: radiaţii, raze laser, tăieturi de ordinul nanometrilor, ca o tombolă generală al cărei premiu final sunt clipe precum cea de acum, de lângă această cafea.“ Băgă degetul în frişcă şi îl roti uşor. Spuse: „Îţi place frişca? De ce nu guşti? Şi, să zicem, am pierdut la această loterie.“

El tăcea. O privea puţin încruntat şi toate aparenţele lui de copil obraznic îi dispăruseră. Ea îi urmări atent chipul, de la bărbia uşor despărţită până la părul blond ciufulit. Şi pe chipul lui nu văzu mirare.

„Ştiai?“

„Da, am aflat între timp.“

Ea continua să zâmbească, de data asta foarte impersonal.

„Atunci nu mai am nimic să-ţi spun. Înţelegi deja. Am pierdut.“

Pe fundal se auzea un pian solitar. O improvizaţie cu ritm lent. Parfumul unei teme de Mozart prelucrată la New Orleans.

„Azi m-am dus din nou la preşedintele Universităţii cu statisticile. Rezultate excelente la ultimele examene, studenţii fac al naibii de bine, să nu-ţi vină să crezi…“

Şi izbucni singură în râs.

„El m-a felicitat. Aştepta statisticile astea de multă vreme, rezultatul unor programe noi, interactive, pentru care am lucrat consilier. Iar mie îmi venea să-i strig în faţă tot adevărul despre această uriaşă minciună, că sunt programe care arată excepţional pe hârtie şi care, în fapt, nu-i învaţă pe plătitorii de taxe nimic. Am umplut sute, mii de table cu formule, i-am asistat pe calculator, dar nu administrăm altceva decât un eşec de mase. Despre oameni e vorba aici… Ar fi trebuit să-i spun, mai ales acum, când nu mai am de pierdut nimic. Dar n-am făcut-o.“

Sorbi din cafea, apoi trase în piept aerul parcă mai aromat acum. Buzele îi străluceau, umede. El se aplecă încet peste masă şi o sărută. Doar o clipă, după care se retrase şi se aşeză la loc.

„Plec sâmbătă seara“, zise ea uşor stânjenită, ca şi cum ar fi vrut să schimbe subiectul.

„Unde?“, întrebă el. „La Alma?“

„Pentru o vreme. Cât să-mi iau rămas-bun de la mama. După aceea, la o clinică, în altă parte, unde mi-aş dori ca mama să nu mă însoţească. Acum am vrut să-mi iau rămas-bun de la tine şi am vrut să o fac aici. Ai avut tu o idee fixă cu locul ăsta.“

După o clipă de tăcere, adăugă, cu ton schimbat:

„Erai ultima persoană din lumea asta căreia îi mai datoram ceva.“

Sorbi încă o dată din cafea, cu un aer grăbit, apoi se ridică şi îşi puse pardesiul pe umeri. Când el dădu să se ridice, ea spuse:

„Tu nu. Tu rămâi în cafenea, nu spui la revedere, nu te uiţi după mine, nu întorci capul.“

El, nemişcat, nu mai spuse nimic.

Ea îi trecu mâna prin păr. Zâmbi aparte, în aşa fel încât el nu văzu.

În penumbră, stins, pianul de pe fundal atingea acorduri joase. El îi simţi mâna retrăgându-i-se din păr.

N-am mai blogat demult şi iată că am văduvit lumea virtuală de experienţele mele poetice ale unor năluci lirice născocite pe versurile d-lui Mister Monsieur Cohen Leonard. Ce păcat sau "domaj!".
Acolo, aicea, primprejurul planetei, multe drăgosteli s-au petrecut sub vocea umbroasă a canadianului şi multe alte inimi albastre s-au rupt. Bănuiesc io.
14th of July, girls and boys...

... pentru ca m-au bagat in lista neagra de nominalizati la RoBlogFest. Fara falsa modestie anunt ca imi consider blogul o mica firimiturica de brânzuca in comparatie cu unele dintre blogurile concurente (pe muzichelle si culturelle) asa ca nu pot decat sa ma bucur ca particip in finala asta de egouri virtuale.
Ofer ca premiu personajului simpatic care m-a inscris (si pe care nu-l cunosc defel) o excursie inspre Cairo pe cursa Juliei Driscoll.

am scris cateva randuri despre experimentul asta care s-au sters multumita Iahu (lua-te-ar Mircosoftul odata) asa ca nu ma voi mai obosi. Pe scurt, iata ce-i realitatea.
D-l experiment for dummies :)